Anul nou vine cu planuri și rezoluții care ne animă și ne fac să privim cu mai multă încrede spre viitor. Se spune că toate rezoluțiile se întâlnesc cu renunțarea la ele pe 17 ianuarie. Această zi este cea în care cele mai multe rezoluții sunt abandonate în uitare sau rămân ascunse sub problemele cotidiene. Am vorbit despre acest subiect cu Mirela Oprea – coach și psihoterapeut integrativ, invitata Ioanei Brușten #InComunitate.
Statisticile ne arată că doar 8% își realizează rezoluțiile de început de an. Marea majoritate le abandonează. Mai în glumă, mai în serios, ziua de 17 ianuarie a fost declarată ziua internațională a abandonării rezoluțiilor de început de an.
(…_)Devine un obicei tot mai răspândit și la noi, cunosc foarte multe persoane care își stabilesc rezoluții de început de an. Unul dintre cercetătorii care au încercat să dea niște răspunsuri serioase la întrebarea asta, de ce le abandonăm totuși, și pe care eu îl respect foarte mult este Paul Dolan, care este un cercetător britanic care se ocupă cu studiul comportamentului uman și el dezvoltă câteva motive pentru care ne abandonăm rezoluțiile. Unul dintre motive este dat de faptul că noi nu avem un plan de implementare pentru rezoluțiile noastre, adică ne ia entuziasmul așa, între ani pentru că suntem mai relaxați, suntem în vacanță, poate și avem senzația că avem mult timp și multe resurse și ne punem pe lista noastră tot felul de lucruri. Ce se întâmplă este că, practic, noi angajăm eul nostru viitor la o treabă din perspectiva unui eu care acum este relaxat și liniștit și nu-l ajutăm pe eul nostru viitor cu un plan de acțiune, cu un plan de implementare.
Ascultă-te înainte să îți stabilești rezoluțiile
Tendința de a îi mulțumi pe cei din jurul nostru ne determină, de cele mai multe ori, să trecem pe lista dorințelor noastre, ceea ce știm că i-ar bucura pe cei dragi nouă. Însă, acest lucru este și prima piedică în îndeplinirea oricărei dorințe. Când vine vorba despre aspirațiile proprii, răspunsul autentic vine numai din interiorul nostru, atunci când reușim să ne auzim vocea interioară.
„Paul Dolan mai spune că renunțăm la rezoluțiile noastre, pentru că foarte multe dintre ele sunt stabilite de dragul normelor și convențiilor sociale. Știu că mama, soția, prietenii mei ar vrea ca eu să…, și atunci îmi pun pe listă lucruri care nu țin neapărat de sinele meu autentic, de sinele meu adevărat, de ceea ce eu sunt și de ceea ce mă pasionează, ci mai degrabă ce își doresc alții de la mine, ce vrea societatea, familia, școala și așa mai departe.
(…)De multe ori poate nici nu ne cunoaștem propriile noastre dorințe, pentru că nu am petrecut timp de calitate cu aspirațiile noastre, n-am stat niciodată să ne gândim, ok, eu ce îmi doresc cu adevărat de la viață?, dar eu de ce am venit pe lume?, care este scopul meu? În practica mea, eu recomand oamenilor să-și facă o listă a celor 100 de visuri, 100 de lucruri pe care vrei să le faci în viața ta înainte să treci în cealaltă zonă. Prima treime a acestei liste o reprezintă lucrurile pe care cam știi că vrei să le faci. A doua treime, deci undeva între 35 și 70 să zicem, sunt lucruri pentru care trebuie să te scotocești un pic în fibrele mai profunde ale existenței tale, să te gândești cine sunt eu, care valorile mele și ultima treime, eu zic despre acelea că sunt nestematele, materia primă pentru cazul în care vrei să te reinventezi. Lucruri un pic mai ciudate, la care nu te-ai gândi inițial, că ai putea să le realizezi, un pic mai trăsnite, să zic așa, dar care rezonează cu ceva profund de la noi. Provocarea mea pentru ascultătorii noștri ar fi ca astăzi, 17 ianuarie, zi cu semnificație, să nu renunțe la rezoluțiile lor, ba mai mult să-și facă lista celor 100 de visuri.”
Dacă ai voință, poți! Sau nu!
Voința este un factor important, dar care nu rezolvă totul. Avem nevoie de voință pentru absolut tot ceea ce facem, dar asta aduce și multă uzură cu sine. Pentru împlinirea rezoluțiilor avem nevoie ca toate rotițele care ne alcătuiesc existența să se afle într-o mișcare conjugată.
Să ai voința este un mit. Un alt motiv pentru care abandonăm rezoluțiile la început de an este că noi ne bazăm excesiv de mult pe voință. Voința este ca un mușchi, iar dacă mușchiul acesta stă tot timpul încordat, el va obosi și nu poți să te bazezi numai pe asta. La un moment dat, trebuie să se și relaxeze. În momentele acelea de relaxare trebuie să vină alte tehnici care să te ajute să faci lucruri, nu numai cu voință, ci și cu pași mici și cu faptul că îți reorientezi conexiunile sociale, adică te înconjori de oameni care să te ajute să faci ceea ce îți propui. Poate că prietenii tăi actuali nu pot să fie prietenii visului tău, de exemplu. Ai nevoie de oameni care au realizat deja ceea ce îți propui și care te pot însoți în procesul respectiv, te pot inspira. Nu putem să ne bazăm doar pe voință pentru a reuși, avem nevoie și de alte mecanisme, care să ne țină ancorați în sfera visurilor noastre.
Care este visul tău?
Dacă ne-am adresa unii altora această întrebare, poate că am deveni conștienți de frumusețea și importanța fiecărui vis, iar prin împlinirea acestora poate că paradigma dilemei existențiale s-ar putea transforma în trepte către evoluția personală.
(…)Întrebarea „ care este visul tău ?” ar trebui să devină tot mai frecventă în societatea noastră. Oare cum ar fi ca la mesele noastre festive în familie, în școală, în societate, în general, să ne întrebăm unii pe alții: pentru anul ăsta ce îți dorești și care este visul tău? Cum ar fi să îi întrebăm la școală pe copii care este visul lor, la începutul fiecărui an școlar? Sau chiar în corporații și companii să avem discuții despre aspirațiile noastre, care să se realizeze nu în pofida job-ului, ci datorită lui.
