În istoria României ziua de 24 ianuarie – Unirea Principatelor Române are o însemnătate crucială. În 1859 a avut loc unirea dintre Țara Românească și Moldova, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza.
Din ziua Unirii Moldovei cu Ţara Românească, fără de care nici Marea Unire din 1918 nu s-ar fi realizat, statul român a intrat în perioada modernă, prin reformele începute sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, şi a făcut primul pas important pe calea înfăptuirii statului naţional unitar român.
Procesul Unirii a cunoscut o etapă decisivă, care s-a dovedit a fi ireversibilă, prin alegerea colonelului moldovean Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al ambelor principate, la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească.
Procesul a început odată cu adoptarea Regulamentelor Organice între 1831-1832 în Muntenia și Moldova, care stipulau necesitatea unificării politice, urmate de acorduri vamale între 1833 și 1835 și lichidarea posturilor vamale între cele două țări începând cu 1 ianuarie 1848, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.
Deznodământul războiului Crimeei a stăvilit pentru un timp ambițiile geopolitice ale imperiului rus la Dunărea de jos, fără a consolida efectiv imperiul Otoman de care depindeau principatele, ceea ce a creat un context favorabil realizării unirii.
Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor 
Adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Puteri, prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele instituții comune.
La începutul anului 1859 liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei și Țării Românești, act care a adus cele două state într-o uniune personală.
În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică.
După înlăturarea sa de la putere în 1866, Unirea a fost consolidată de succesorul său, principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituția adoptată în acel an a denumit noul stat România.
La 1 iulie 1866, prin Constituția adoptată, Principatele Unite încep să se numească în mod oficial România, iar la data de 1 decembrie 1918 s-a înfăptuit Marea Unire a Transilvaniei cu România, fapt ce a creat actualul stat.
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deși scurtă, între anii 1859 și 1866, a fost perioada optimă în care România s-a dezvoltat. Prin recunoașterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al României și primului guvern unitar, dar și prin reformele sale: adoptarea primei Constituții românești, secularizarea averilor mănăstirești, reforma electorală, reforma învățământului, etc.
La mijlocul secolului al XIX-lea, soarta celor două principate, Moldova și Țara Românească, era în mâinile Rusiei și Imperiului Otoman, care se opuneau unirii. Însă, situația s-a schimbat în urma războiului Crimeii, atunci când Rusia a fost învinsă de Marile Puteri: Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandiei, Imperiului Francez, Regatului Sardiniei și Imperiului Otoman.
După tratatul de Pace de la Paris s-au luat decizii importante, care privesc și Principatele Moldovei și Țării Românești. În urma discuțiilor despre unirea celor două principate, Marile Puteri acordă, în 1857, dreptul organizării adunării AD-hoc, pentru a se discuta despre alegerile pentru Divanurile Ad-hoc, ce urmau să se pronunțe asupra organizării politice și sociale a țărilor române.
● Până în momentul Unirii, dincolo de etnie și limbă, au fost puține afinități între Moldova și Muntenia. S-a spus că sunt două lumi total diferite, care trăiesc separat, au tradiții diferite și teritorii diferite.
● Unirea a fost și rezultatului unui joc între marile Puteri. Mai exact, Austria se opunea Unirii, pentru că ideea era susținută de Franța, iar Prusia susținea Unirea, pentru că în acest fel se opunea Austriei.
● În momentul în care Alexandru Ioan Cuza a fost ales, a fost considerat o opțiune favorabilă pentru mulți, deoarece provenea din rândul boierilor
Un lucru trebuie inteles foarte clar >>> Unirea Principatelor nu este „mică” și nici nu a fost o întâmplare!
În ciuda acestui apelativ, de „mică”, însă, pentru vremurile respective, Unirea Principatelor Române nu a fost deloc „mică”, ci a reprezentat un moment de cotitură istorică incredibil, ce nu a apărut din senin și nu a rămas fără urmări.
Unirea Principatelor nu a fost o întâmplare, ci a reprezentat rodul luptei politice a generației pașoptiste.
La zece ani de la Revoluția de la 1848-1849, fruntașii pașoptiști erau unioniștii care, în ciuda opoziției marilor puteri, reușeau să aducă împreună, sub sceptrul lui Alexandru Ioan Cuza, Țara Românească și Moldova în ceea ce s-a numit mai întâi Principatele Unite – apropo, există încă o stradă în București, în Sectorul 4, care poartă acest nume, iar mai apoi Vechiul Regat sau România Mică.
Peste alți 18 ani, aceeași generație excepțională de patrioți reușește să împlinească cheia de boltă a operei sale politice, Independența de Stat a României.
Imperiul Otoman, puterea suzerană a Moldovei și Țării Românești, Imperiul Habsburgic și Rusia erau împotriva Unirii Principatelor!
La mijlocul secolului al XIX-lea, trei imperii se războiau la Dunărea de Jos – Imperiul Otoman, Rusia Țaristă și Imperiul Habsburgic. Turcii își exercitau, încă suzeranitatea asupra Țării Românești și a Moldovei dar rușii și habsburgii voiau și ei controlul gurilor Dunării.
Toate cele trei mari puteri europene voiau dominația asupra Țărilor Române – Țara Românească și Moldova, asupra Dunării de Jos. Pentru dominația la Gurile Dunării, cele trei imperii voiau să țină țările române despărțite, că să poată să le controleze mai bine.
Revoluția de la 1848, care a afirmat pentru prima dată programatic idealurile naționale ale românilor, fusese înfrântă, în cele din urmă, și era în toi restaurația ce urmează oricărei revoluții.
În aceste condiții, politicienii Partidei Unioniste au avut de luptat nu doar cu anti-unioniștii interni – precum Vogoride, caimacamul Moldovei, ci mai ales cu opoziția unor mari puteri din conclavul european.
Ei, unioniștii români, au avut un singur aliat, pe fostul ofițer carbonar ajuns Împărat al Franței, Napoleon al III-lea.
Este, însă, meritul incontestabil al clasei politice românești de pe ambele maluri ale Milcovului, care a știut să profite de Războiul Crimeii pentru a pune Europa în fața faptului împlinit, alegându-l domn pe Cuza și la Iași și la București.
Această stratagema a fost cu greu acceptată de către otomani, habsburgi și ruși, ca o „uniune personală”, numai pentru durata domniei lui Cuza, în primă fază.
Unioniștii munteni și moldoveni au știut să treacă peste orgolii, au lucrat împreună. Au pus un domn moldovean, dar au fixat Capitala la București.
Sub Cuza și, apoi, după el, sub noul Domn Carol I de Hohenzollern, aceeași politicieni au lucrat, atât în diplomație, cât și pe planul modernizării României, pentru a transforma „uniunea personală”, admisă de marile puteri pe durata domniei colonelului Cuza, într-un principat, într-un stat, într-un regat.
Aceeași generație a reușit, la nici 20 de ani mai târziu, la 1877-1878, în urma Războiului de Independență, să obțină Independența de stat a României.
Iată că prin așa-numita politică a pașilor mărunți, într-o singură generație, politicienii români ai vremii au reușit să unească Țara Românească și Moldova, să consolideze statul modern român și să obțină independența noului stat românesc.
Fără aceste realizări politice, diplomatice, militare și administrative, fără existența unui stat modern român, România Mică sau Vechiul Regat, Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 nu ar fi fost posibilă.
● În deschiderea mai multor evenimente organizate în ziua de 24 ianuarie se cântă imnul național;
● Oamenii de la sate se îmbracă în costume populare, se plimbă pe ulițele din sat cu torțe în mâini, iar mai târziu se prind într-o horă mare, chiar în mijlocul satului;
● La bisericile din sate și orașe, oamenii îi comemorează pe cei cărora le datorăm unire.
Ziua de 24 ianuarie este considerată sărbătoare legală, conform unei hotărâri din 2014.
În data de 2 iunie 2014, Senatul a doptat proiectul de lege pentru declararea zilei de 24 ianuarie – Ziua Unirii Principatelor Române, zi de sărbătoare naţională.
Apoi, pe 3 decembrie, Camera Deputaţilor a adoptat Legea nr. 171/2014, potrivit căreia autorităţile administraţiei publice locale și centrale pot organiza diferite evenimente și manifestări cultural-artistice pentru a cinsti Ziua Unirii Principatelor Române.
La 16 decembrie 2014, a fost semnat Decretul nr. 901 privind promulgarea Legii pentru declararea zilei de 24 ianuarie ca zi de sărbătoare naţională, publicat în Monitorul Oficial nr. 922/18 decembrie 2014.
Ziua de 24 ianuarie – Ziua Unirii Principatelor Române a fost declarată sărbătoare legală nelucrătoare pe data de 6 septembrie 2016.
Autori:
Marga Tudor
Mircea Apostolescu
Vicentiu Andrei
