Pe scriitorul Mihail Grămescu, cel care a cules textele pentru această antologie, l-am întâlnit prima oară într-o tabără SF organizată la Guranda, adică la mama naibii dacă mă gândesc la distanța dintre București și acea micuță localitate din județul Botoșani. Eu aveam pe atunci 14 ani și nu citeam decât SF și atât.
Fiind o tabără SF, participanții își citeau compozițiile SF, lumea aplauda, aplaudam și eu cât puteam de tare pentru a fi remarcat și ca să compensez prin zgomotul produs de palme faptul că eu nu scrisesem absolut nimic. Mihail Grămescu, un om extraordinar, căruia nu îi scăpa niciodată vreun amănunt, a venit la mine și mi-a spus „Răzvane, scrie și tu ceva, și pun pariu că o să-mi placă ce ai scris”.
Așa că am scris vreo două pagini, practic două pagini încărcate cu tâmpenii puerile, tot felul de nave spațiale care trăgeau cu lasere și cu blastere ca să distrugă alte nave, era un haos total, iar la final i-am dat cu mâinile tremurânde textul lui Grămescu, iar el l-a citit și apoi mi-a spus „deci e chiar foarte tare, ăsta e text space-opera, ia să pui mâna și să mai scrii și altele”…
Au trecut ani mulți de atunci, și într-o seară mă pomenesc cu un telefon de la Mihail Grămescu care mă întreabă „auzi, tu mai ai textul ăla pe care l-ai scris la Guranda? Că vreau să-l public în Jurnalul SF” (Mihail se ocupa de câteva luni de acest săptămânal science-fiction).
Evident că nu mai aveam textul, din nu mai știu ce motive nici măcar nu îl luasem înapoi la București, dar aveam pe undeva prin casă o povestire scurtă pe care o apreciam a fi la granița dintre „umor forțat” și „o aiureală totală” și pe care o păstrasem, pentru că în vremea aceea literatura de sertar era la modă, se păstra orice rând scris în vederea unei ipotetice publicări ulterioare.
Așadar m-am prezentat cu aiureala totală la redacția Jurnalului SF, iar Mihail Grămescu a considerat din nou că „e foarte tare textul” și, fără a modifica nici măcar un singur cuvânt, l-a publicat.
Și iar au trecut anii, și iar mă trezesc într-o seară cu un telefon de la Grămescu, care de această dată mă întreabă dacă pot să-i dau un text pentru antologia Exotice, iar eu îi răspund că da, sigur că da, doar că nu mai am nimic scris prin casă, drept pentru care o să scriu repede unul. Mihail Grămescu îmi răspunde că nu arde, deadline-ul este peste o lună, dar s-ar bucura dacă i-aș livra paginile un pic mai devreme.
Luna trece, eu nu scriu nimic în tot acest timp pentru că aveam foarte multă treabă în World of Warcraft (questuri, raiduri, farmare de resurse, se subînțelege…), așa că Grămescu mă sună din nou, pentru a-mi comunica faptul că în ziua următoare antologia urma să fie dată la tipar și că în afară de mine toată lumea predase de multă vreme manuscrisele (adică Romulus Rusan, Octavian Simu, Ana Blandiana, Victor Frunză, deci genul acesta de scriitori care, deși au pagini de Wikipedia, nu au călcat în viața lor în vreun raid, e și normal să ai timp de scris când prezinți astfel de lacune…).
Așa că am scris textul chiar în seara respectivă, fir-ar el să fie de text…. I l-am trimis lui Grămescu, iar el m-a sunat a doua zi, mi-a spus „e foarte tare” și apoi l-a publicat în antologie.
Nu cred că greșesc dacă afirm că Mihail Grămescu a extras acest text din capul meu cu forcepsul…
Anii au trecut din nou, iar Mihail Grămescu s-a stins din viață între timp, așa că nu va mai exista vreo seară în care să primesc de la el un telefon prin care să mă roage să îi mai trimit o nouă povestire, iar eu să îi răspund că tot ce am mai scris de atunci i se datorează lui.
