Veți citi patru povestiri în care niciun zgomot nu poate fi întâlnit. Desigur, veți fi însoțiți pagină cu pagină de o sumedenie de sunete, superb descrise în cuvinte de autor, doar că zgomotul lipsește cu desăvârșire, iar pentru mine această subtilă diferență separă un scriitor bun, ba chiar unul excepțional, de un colos al literaturii universale, așa cum îl consider a fi pe John Steinbeck.
De fapt, așa îl consideram chiar înainte de a citi vreun rând scris de el. În urmă cu foarte mulți ani, când sursele de informare erau aproape inexistente și doar auzisem de John Steinbeck, fără a ști cum arată, am descoperit o fotografie a sa într-o publicație oarecare. Îmi amintesc că, pentru o fracțiune de secundă, am fost convins că am în fața mea o fotografie a marelui explorator norvegian Fridtjof Nansen.
Aceleași trăsături, conturate de o atât de rară întâlnire pe un chip omenesc între inteligență și spirit, aceeași privire intensă, pătrunzătoare, dureros de complicată, cum numai un pionier în excelență ar putea avea, m-aș fi încumetat chiar să gândesc că acești doi oameni sunt frați. Într-un fel aparte chiar au și fost, dacă ne gândim la valorile pe care le-au lăsat în grijă omenirii.
„Poneiul roșu” este o carte pe care m-aș bucura să o citească și adolescenții, pentru că lor le este dedicată. Eu am citit-o la multă vreme după ce această perioadă a vieții mele a trecut și regret acest lucru, pentru că aș fi înțeles mult mai din timp cât de importante sunt micile bucurii ale fiecărei zile.
