Încă un roman scris de China Miéville pe care l-am citit pe îndelete, și încă o asemănare cu textele lui Neil Gaiman, singura pe care din păcate nu o pot defini drept una apreciativă, pentru că niciunul dintre cei doi scriitori englezi nu reușește să scrie literatură pentru copii care să le fie cu adevărat dedicată copiilor…
În “Un Lun Dun” vom face cunoștință cu 3 copii, Zanna, Deeba și Hemi, care au însă personalități mult prea cinice și întunecate pentru niște copii autentici. Este adevărat, lumea în care se desfășoară povestea lor este una deja clasică pentru ofertele literare ale lui Miéville (un alt oraș strivit de nebunie, populat de ființe mai mult anormale decât fantastice pe care, la modul cel mai serios, l-aș vizita chiar mâine, dacă acest lucru ar fi posibil…), dar acest lucru poate eventual justifica doar personalitatea lui Hemi, care este un băiat fantomă, locuitor al Un Lun Dun-ului. Zanna și Deeba însă nu sunt fantome, sunt două fete absolut normale, iar comportamentul lor ar trebui să fie cât de cât firesc pentru niște copii.
Foarte straniu mi se pare și faptul că autorul nu izbutește nici măcar să descrie jucăriile ca atare, ele devenind sub condeiul său niște obiecte oarecare, fără acea strălucire pe care doar un copil o poate dărui unui obiect pentru a-l prechimba în jucărie.
Revăzând câteva dintre recenziile trecute, constat că deja mi-am făcut un obicei în a prezenta tot felul de imperfecțiuni ale unei cărți, pentru ca apoi să o recomand cu drag cititorilor. Și cum eu nu reușesc să scap decât foarte greu de anumite obiceiuri, voi proceda și de această dată la fel. Așadar, nefiind o lectură pentru copii, voi recomanda “Un Lun Dun” tuturor cititorilor adulți despre care, măcar o dată în viață, cineva a spus că sunt chiar ușor într-o dungă pentru că au astfel de preferințe literare.
Bineînțeles, cine nu face parte din această categorie să ridice repejor mâna sus pentru a fi remarcat de către grup, apoi să-și vadă în continuare de normalitatea fiecărei zile.
