Întrebările sunt cele care influențează,sunt cele care ghidează o discuție, controlează o discuție..
Puneți întrebări copiilor! Cu grijă, cu răbdare și atent constuite. Pentru că întrebările sunt cele care ne fac să gândim și întrebările ne pun mintea la contribuție!
Marea șmecherie în modul cum apar schimbările nu este să aștepți ca celălalt să schimbe ceva, ci să practici tu o schimbare comportamentală care va genera în celălalt o schimbare comportamentală.
„Bun găsit! Sunt Flavia Voinea!
Alături de mine, într-o nouă ediție de ”Cum să…?” este Amada Bălțățeanu. Bun venit!
Amada Bălțățeanu: Bine v-am găsit!
Flavia Voinea: Trainer, profiler, un om care știe să lucreze cu adulții, cu tinerii și cu adolescenții.
Amada Bălțățeanu: Și cu adolescenții. Da, e partea aia cea mai provocatoare. Nu-mi place cuvântul, dar, realmente, de data asta e pus corect.
Flavia Voinea: Bun! Spre ei aș vrea să ne orientăm un pic în următorul episod. Nu exclusiv, dar cred că acolo apare prima oară această problemă la părinți. Este din nou o sugestie care a venit înspre noi, ceea ce mă bucură foarte tare. Și contextul ar fi cam așa: avem un cuplu de părinți și un copil adolescent care începe să dezvolte interese pentru sexul opus, pentru ieșit la o plimbare, pentru ieșit la un film… Înțelegi direcția?
Amada Bălțățeanu: Da, își diversifică așa activitatea.
Flavia Voinea: Iar părinții… și nu numai mama care este soacră! Uneori și tatăl… nu acceptă întotdeauna alegerea copilului. Sau li se pare că adolescentul lor de acasă putea să facă o altă alegere, mai bună.
Cum facem să nu sărim atât de tare pe relațiile copilului? Fie vorba de o relație cu sex opus, fie vorba de prieteni care pot să reprezinte o… nu știu… influență nepotrivită. Cum facem ca, dacă e cazul, să-i dăm de înțeles copilului, într-un fel sau altul, că nu este cea mai bună opțiune? Și asta fără să fim agresivi, fără să ne impunem punctul de vedere…
Amada Bălțățeanu: Cred că orice variantă ar apărea, din perspectiva părintelui ceva tot îi lipsește. Fie și un singur lucru. Dacă nu, tot va fi nemulțumit. Dacă nu mai multe, da?, pentru că e copilul nostru și noi chiar vrem să-i fie bine. Dar de multe ori, nu știu, poate binele pe care noi îl vedem nu e neapărat binele lui. Mă uitam cum lucrurile se schimbă mult față de cum le trăiam noi în trecut și încep ei să fie mai atenți la cum se îmbracă, la cum arată, încep să observe fetele, băieții din jur cu mai multă atenție, la vârste mai mici. Și atunci apare ideea asta… că îmi place de cineva sau deja formează un cuplu, se țin de mână, spunem că ”iubesc” și alte lucruri se întâmplă de la vârste mult, mult mai mici.
Și chiar am un exemplu care îmi vine acuma în minte, de tineri care la noi sunt în programul de juniori și îmi spunea unul dintre băieții că ”eu împreună cu iubita mea…” Și am zis: ”ce faceți voi împreună?” ”Mergem la film, mergem de mână în parc…” Dar foarte sigur pe el când a zis ”eu împreună cu iubita mea…”
Flavia Voinea: 12 ani?
Amada Bălțățeanu: Da, 12 ani, clasa a 6-a. Și cumva ei integrează conceptul inițial și apoi mici acțiuni care înseamnă, de fapt, un timp petrecut împreună, poate diferit față de ce se întâmpla până atunci. Cresc, normal că merg de mână, merg la film și încep să lărgească opțiunile pe care le au. Într-adevăr, apare grija părinților: e potrivit, nu e potrivit? Au valori comune comune sau nu? Interesele sunt similare sau nu? Apoi gașca fiecăruia… Că fiecare de obicei vine cu o gașcă, cumva intră unul în gașca celuilalt… Gașca e potrivită sau nu? Apoi vârsta… sunt apropiați de vârstă? Preocupările… Și sunt atât de multe filtre și câteodată poți să descoperi, făcând așa analiza asta rapid, că nu trebuie să o faci neapărat în scris pe foaie, să-ți dai seama că din punctul tău de vedere…
Flavia Voinea: De adulți părinți…
Amada Bălțățeanu: Da. Că nu e ce trebuie. Relația nu e ce trebuie.
Flavia Voinea: Și atunci ce faci? Aștepți ca și copilul să ajungă la o concluzie similară? Începi să dai semnale că nu e ce trebuie?
Amada Bălțățeanu: Aici cred că e bifurcație, să știi. Dacă ești părinte de fată, ești mult mai îngrijorat și mult mai grijuliu, ca să nu se întâmple lucruri care să-i apropie pe ei atât de mult și relația asta să devină din ce în ce mai strânsă, încât fata ta, pe care ai crescut-o și căreia îi dorești tot binele din lume, să zică mă mut acasă, mă duc la iubitul meu.
Părinții de băieți… un pic mai lejer. Nu înseamnă că n-au nicio grijă. Dar se uită la lucruri în sensul în care, până la urmă, fiecare relație înseamnă o experiență și nu mă duc neapărat cu mintea la relații care să fie bazate pe foarte multă apropiere sau intimitate. Sunt, pur și simplu o experiență din care învăță. Da, e un pic mai lejeră abordarea pentru că nu se gândesc neapărat la lucruri care pot să derive din relație și care să lase niște consecințe abrupte pe tot parcursul vieții.
Da, atunci e un pic diferită abordarea părinților de fete și părinților de băieți.
Dar, până la urmă, ne întoarcem la copiii noștri și știm că vrem ca să-și găsească pe cineva cu care petrec timp, care să fie pentru copil o prezență bună, benefică.
Nu prea putem să controlăm. Să te duci să-i spui băi, nu-mi place, e foarte riscant. Tu poți să zici păi, da, dar spun ce gândesc. E adevărat, spun ce gândesc, dar dacă lui îi place mult sau dacă ei îi place mult și tu îi spui mie nu-mi place, cum crezi că va acționa?
Flavia Voinea: Cum va percepe și va acționa? Mie mi-e teamă de această abordare. Mi-e teamă să spun nu-mi place.
Amada Bălțățeanu: Păi ferește-te de ea!
Flavia Voinea: Da, asta spun. Chiar nu aș face-o, pentru că mă gândesc că nasc o aversiune împotriva mea și că nu obțin deloc ceea ce aș dori să obțin.
Amada Bălțățeanu: Păi, da, pentru că la momentul respectiv lucrurile la nivel de subconștient se produc așa: alianța va fi brusc în direcția persoanei pe care o place. Și tu nu ești în alianță, ci ești în opoziție. Și atunci…
Flavia Voinea: Eu devin dușman.
Amada Bălțățeanu: Pe tine te va îndepărta ca fiind dușman. Și atunci normal că grijile tale și semnele de întrebare e bine să ajungă și la copilul nostru. Și atunci… ce faci? Poți să întrebi cum vă este împreună? Ce-ți place cel mai mult la…? Sau Care au fost lucrurile care până acum n-au fost OK pentru tine?
Genul ăsta de întrebări, foarte atent puse, îl fac pe omul care răspunde să conștientizeze: uite, îmi place, nu știu… că are grijă de mine, că râdem împreună, că avem niște activități…
Flavia Voinea: Că fac lucrurile care îmi plac mie și pot să le fac în continuare.
Amada Bălțățeanu: Da, da. Băiețelul meu, când era mic, mic, mic, mi-a zis așa: îmi place de colega mea de la școală pentru că e ca un băiat în corp de fată. I-am zis că da, sună bine, dar cum cum ai descrie tu asta? Băiat în corp de fată… Adică joc eu fotbal? Joacă și ea fotbal! Joc leapșa? Joacă leapșa și ea! El ce povestea de fapt? Într-un fel, foarte simplist, povestea despre lucrurile alea pe care le are în comun cu celălalt și care-i plac foarte tare. La cei mai mari, baza rămâne aceeași – lucrurile pe care le avem în comun și apoi atracția asta, care poate să fie de diverse forme… feromoni, hormonal… cum vrem noi să le zicem.
Dar nu m-aș duce atât de mult în profunzime, cât m-aș opri la mine ca părinte. Și să am în minte ideea doar de a-l conștientiza pe celălalt, dar nu prin afirmații. Aș face conștientizarea asta prin întrebări. De ce prin întrebări? Pentru că întrebările sunt cele care ne fac să gândim și întrebările ne pun mintea la contribuție și… Cum să zic eu? La orice întrebare pe lumea asta, creierul nostru generează un răspuns. Minim unul! Diferența este dacă o să exprimi cu voce tare răspunsul ăla. Dar și dacă nu-l exprimi el în capul meu. Deci eu când întreb pe băiat ”Care sunt lucrurile care nu te mulțumesc pe tine sau nu merg bine între voi?”.
El poate să-mi zică mie totul e bine, dar, la întrebarea mea, mintea lui a generat minim un răspuns care rămâne, se procesează și-l însoțește peste tot.
Flavia Voinea: Chiar dacă nu ți-l spune ție, răspunsul este acolo.
Amada Bălțățeanu: Este acolo. Nu trebuie neapărat ca ei să ne spună, pentru că dacă ei ar veni să zică bă, nu-mi place asta, asta se așteaptă ca tu, ca mama, sau tu, ca tată, să spui păi și de ce mai stați mă împreună? Și n-o să-i placă poziția asta. Dar, în schimb, faptul că își dă niște răspunsuri care sunt ale lui și nu sunt preluate… lui o să-i dea sau ei o să-i dea de gândit.
Și astfel de lucruri se așează în minte! Pentru că oamenii nu se despart pentru că cineva spune băi, mie nu-mi place relația asta. Trebuie să apară ceva suficient de important, suficient de serios, care să producă acea ruptură.
Flavia Voinea: Am zâmbit pentru că mă gândeam cât de important este să transmiți un mesaj despre o relație nepotrivită. Nu prin vorbe, pentru că asta mi se pare că ar provoca respingere. Nu vreau să aud asta, în schimb vreau să fac pe cineva să înțeleagă ceva. Am un exemplu de acasă, de la părinții mei. Foarte tineri fiind, tata primea des, foarte des, prieteni în casă. Se uitau la meciuri, beau bere și stăteau cu orele, ceea ce însemna că relația lor de cuplu, dintre mama și tata, era deranjată puternic de prezența altor bărbați pe o perioadă lungă de timp.
Amada Bălțățeanu: În mod constant.
Flavia Voinea: Exact, în mod constant. Și mama a acționat fără vorbe. Ce a făcut? S-a asociat lor – se uita și ea la meci, stătea cu ei. După care tata spunea că îi e foame și mama spunea ”n-am putut să gătesc, pentru că am stat cu voi la meci”. ”Trebuie să cumpărăm ceva – nu mai avem banii, am cheltuit banii pe bere”. Ce a urmat? Vizitele s-au rărit și au căpătat un un ritm mult mai firesc în viața lor de cuplu. Și prietenii au rămas, nu-i problemă, dar nu ca o prezență constantă în apartamentul lor.
Amada Bălțățeanu: Uite e un subiect fain la care să te uiți…
Flavia Voinea: Tata mi-a povestit că l-a pus mult pe gânduri chestia asta.
Amada Bălțățeanu: Da, pentru că poți să obții lucruri fără să fii în forță.
Flavia Voinea: Asta zic!
Amada Bălțățeanu: Forță ce înseamnă? Să nu mai vină!!
– Da, da, să interzicem.
Amada Bălțățeanu: Sau… uite, ei vin de două ori pe săptămână? Să vină o dată la două săptămâni! Foarte directive! Adulții la directiv nu reacționează bine, oricum ar fi! Acuma… tinerii noștri de acasă… nici ei, după o anumită etapă de vârstă, cam de la 13 ani, așa când intră în pre-adolescență, apoi adolescență, nici ei nu mai reacționează bine la directiv. Și atunci noi trebuie să știm că, dacă vrei niște efecte și nu doar descărcare și lucruri care se bifează… abordarea se schimbă. Cum se schimbă? Nu există vreo carte cu rețeta perfecta. Dar încerci – uite, încerci metoda asta în care eu fac o schimbare. Pentru că marea șmecherie în modul cum apar schimbările, nu este să aștepți ca celălalt să schimbe ceva, ci să practici tu o schimbare comportamentală care va genera în celălalt o schimbare comportamentală. Deci cumva… plecând de la schimbarea ta, de la tine!
Dacă tu stai și spui ”ar fi fain să vină o dată la două săptămâni” și el ar zice da, ar fi fain sau mă gândesc la asta. Deci nu intră în dezacord cu tine sau în contradicție.
Flavia Voinea: Dar nici nu se întâmplă ceva! La tineri sau la adolescenți, nu cred că pot se pot aplica astfel de exemple ca cel de la părinții mei, în primul rând pentru că ei nu se gândesc să le ducă acolo.
Amada Bălțățeanu: La tineri, eu aș rămâne mult pe pe storytelling și anume lucruri pe care le povestești despre oameni pe care-i știi, despre alți tineri, situații care au ajuns la tine, exemple. Exemple care au avut niște urmări, niște efecte și care n-au fost bune exact pentru acei tineri. Pentru că storytelling-ul, cum am zis, funcționează bine de tot! și nu este despre ”eu îți spun că”, ci despre ”se întâmplă lucruri în jurul nostru și uite cum au evoluat”.
Și mai este partea asta de întrebări – dacă tu vrei să-l conștientizezi de minus-uri, atunci, într-adevăr, sunt întrebările. Oricum, în general întrebările sunt cele care influențează, sunt cele care ghidează o discuție, controlează o discuție.. și voi știți bine în radio lucrul ăsta. Același lucru e bine să le avem în minte și pentru relația cu copiii noștri – acele întrebări pe care le avem în minte, pe care le exprimăm și unde mintea lor, creierul lor începe să proceseze. Spun încă o dată – fie că vorbesc, fie că nu vorbesc despre asta, lucrurile în mintea lor se produc și își dau răspunsuri.
Flavia Voinea: Și noi ar trebui să mergem pe această cale, a exemplelor despre care putem vorbi, a lucrurilor pe care le aducem în atenție. Și cred că ar trebui să ne înarmăm cu ceva răbdare.
Amada Bălțățeanu: Cu ceva răbdare, da. N-aș vrea să rămână cineva cu senzația că eu, ca părinte, nu-mi spun părerea. Dar cum aș face-o? Aș face așa: Uite, dacă vrei să stăm de vorbă și să zic părerea mea, zi-mi și ne găsim timp. Dar să vină să ceară părerea ta! Pentru că noi ce facem? Ne aruncăm părerile continuu. Și ei sunt obosiți de câte mingi cu păreri prind de la noi.
Flavia Voinea: Și încă una, și încă una!
Amada Bălțățeanu: Și atunci… aș merge pe întrebări, aș merge pe storytelling și aș lăsa tot timpul ușa asta deschisă. Hai să vorbim. Sau dacă vrei să auzi modul meu de gândire sau ideea mea sau ceva din ceea ce poate am experimentat eu și poate să fie de ajutor… oricând! Lasă-ți disponibilitatea și, în rest, stai, asculți, ești pe aproape…
Flavia Voinea: Și dacă lucrurile merg în direcția pe care o dorim și vede că relația de prietenie fată-băiat, fie de prieteni, cerc de băieți sau fete, nu este potrivită și înțelege și el că nu e potrivită pentru el, să nu-i spun: Ți-am zis eu!
Amada Bălțățeanu: Eu cred că asta trebuie eliminată total din vocabular! Este un comportament pasiv-agresiv, efectiv. E momentul ăla în care vrei doar să-i subliniezi celuilalt cât de deștept ai putut să fii tu la un moment dat și cât de…
Flavia Voinea: Fraier a fost el!
Amada Bălțățeanu: … de varză a fost el la momentul ăla. Nu construiești nimic!
Flavia Voinea: Mai avem variante: ți-am spus eu sau eu știam de ceva vreme sau bine că ai observat și tu…
Amada Bălțățeanu: Da, avem! Dacă putem să ne abținem să nu le turuim pe toate… Idealul este să evităm total, dar aș merge pe varianta asta în care nu scot în evidență cât de fraier a fost. Pentru că asta îl face pe el să-ți demonstreze ție, data viitoare, că el a avut dreptate și tu ai fost cel fraier și atunci ce facem? E o fugă de la unul la altul, în care fiecare își arată mușchii și unde, în final, relația are de suferit. Că asta trebuie să știm – noi ne-am arătat mușchii, au fost din ce în ce mai bine conturați, am băgat și steroizi, și proteină și tot ce s-a putut… și la final suntem doi străini!
Flavia Voinea: Naștem un război.
Amada Bălțățeanu: Naștem o distanță între noi.
Flavia Voinea: Ne punem pe poziții opuse, nu mai suntem parteneri.
Amada Bălțățeanu: Eu asta aș vrea să avem cu toții minte: cât de important e să le arătăm că noi le suntem aproape și ceea ce vrem pentru ei e bine și când au nevoie de noi, să vorbim, să povestim sau să spunem ceva… oricând suntem acolo! Iar altfel lucrurile să se întâmple mult prin întrebări și ascultare.
Flavia Voinea: Și cred că mai este o situație aceea în care evaluarea noastră ca părinte este greșită
Amada Bălțățeanu: E pe reperele noastre.
Flavia Voinea: Și persoana respectivă chiar e potrivită copilului nostru. Și atunci ar trebui să înțelegem noi că evaluarea nu e pentru noi. Și exact cum spui, nu e pentru și după reperele noastre, ci pentru el, ca ființă independentă de noi.
Amada Bălțățeanu: N-avem cum să știm viitorul. Deci chiar nu-l citim, oricât de buni poate credem că suntem în a anticipa niște lucruri. Unele ne surprind și ne surprind zilnic.
Flavia Voinea: Și nu e o rușine să spui băi, am crezut că nu e potrivit, dar uite, s-a dovedit că e bine.
Amada Bălțățeanu: Ar fi genial. Ar fi genial pentru că asta arată despre noi că suntem oameni și admitem… că atunci când facem lucruri bune, admitem oricum! dar hai să admitem și când lucrurile nu ies bine. Pentru că atunci suntem foarte tangibili pentru ei, și suntem oameni, și nu suntem super-eroi. Și facem și lucruri bune, și facem și greșeli, și asta le arată că, până la urmă, pot să ne vadă ca pe niște modele, pentru că reușesc să ajungă la noi.
Flavia Voinea: Storytelling, ideea că nu e despre noi, ci despre ei, că evaluarea noastră, chiar dacă e făcută cu bune intenții, poate fi și greșită…
Amada Bălțățeanu: Și întrebări.
Flavia Voinea: Și întrebări multe.
Amada Bălțățeanu: Întrebări multe, dar nu maraton și nu ca la poliție. Multe în sensul că pun o întrebare astăzi, și dacă simt că ai disponibilitatea pentru mine și pentru discuție, poate să mai pun o întrebare. Mai las câteva zile să treacă, mai pun o întrebare. Deci totul este cu răbdare, pentru că dacă vreau ca lucrurile să se întâmple acum și acum îți spun cât mai multe întrebări, omul să zică…
Flavia Voinea: Ce-i cu interogatoriul ăsta?
Amada Bălțățeanu: Da… evităm asta, total evităm! Dar să ai întrebări pe care să le pui din timp în timp, să fii atent și să arăți că ești acolo ca să ajuți… mie mi se pare valoros.
Flavia Voinea: Și să știi să deschizi ușa, să o lași deschisă și, mai mult decât atât, copilul să înțeleagă că ușa e deschisă și poate să vină tot timpul la tine.
Amada Bălțățeanu: Cred că asta ține mult de mesajele pe care noi le lăsăm: oricând vrei să vorbim, sunt aici. Și când vine… poate vine. N-o să vină prea des, pentru că ei nu sunt atât de vorbăresc cu părinții. Își aleg alte persoane… dar când vine, cu siguranță, indiferent ce ai face, te oprești și profiți de momentul ăla.
Flavia Voinea: Și-l asculți și ești acolo.
Amada Bălțățeanu: Asta este.
Flavia Voinea: Și ușa noastră este deschisă! Și dacă aveți sugestii sau dorințe de teme de dialog la Cum să…? vă rugăm să ne scrieți în comentarii. Vom fi aici cu răspunsurile. Mulțumesc, Amada.
