- Încrederea e o emoție care se construiește și se antrenează!
- Reușitele sunt cele care ajută, în primul rând, la creșterea încrederii în propria persoană, reușite care pot fi de orice natură.
- Inițiativa pleacă din încredere. Curajul pleacă din încredere, asumarea responsabilității pleacă din încredere.
- Adolescenții apreciază altfel de acțiuni, care sunt, din perspectiva adulților, acțiuni tupeiste. O anumită glumă, o acțiune de bullying, o anumită remarcă care atrage atenția sau smulge zâmbetele celor din jur… o aroganță.
„Bun găsit, prieteni, la o nouă ediție de podcast ”Cum să…”!
Sunt Flavia Voinea împreună cu Amada Bălțățeanu, la un episod pe care, așa cum facem de obicei, îl centrăm pe tineri, pe copii și pe adolescenți. Suntem în momentul în care toată lumea vorbește despre rezultatele de la Evaluarea Națională și despre ce drum vor lua copiii mai departe, către liceu. Și mă gândeam că unul din lucrurile care li se spun copiilor înainte de orice examen sau atunci când începem să-i învățăm lucruri pentru viață este să aibă încredere, să aibă încredere în ei. Se întâmplă uneori ca încrederea asta să depășească ceea ce noi intenționăm să le transmitem și să se ducă spre ceea ce adulții definesc drept tupeu.
Și atunci mă gândeam să discutăm puțin despre diferența și poate pragurile dintre cele două concepte. Cum să… facem diferența între încredere și tupeu?
Amada Bălțățeanu: Păi, încrederea e o emoție. O emoție la care visăm, cu toții, s-o dezvoltăm, nu ne naștem cu ea. Adică, bun, poți să ai o înzestrare genetică, poți să ai niște părinți care stau pe lângă tine și care stimulează prin tot ceea ce fac ca noi să dezvoltăm emoția asta… dar este o emoție care apare pe măsură ce noi avem niște reușite.
Ok, și atunci e fain să vezi un om cu încredere și chiar îl poți vedea cu ușurință. Pentru că este omul care este sigur pe el, pentru că este omul care își asumă niște lucruri, care argumentează frumos ceea ce gândește, care nu se dă în spate de la tot ceea ce ar însemna o acțiune nouă, o schimbare, care arată curaj, care arată dezinvoltură, care arată inițiativă.
Și atunci e firesc uitându-ne la toate, să spunem Copilul meu să fie încrezător!
Flavia Voinea: Ne dorim asta.
Amada Bălțățeanu: Da, e normal! Căci din încredere derivă atât de multe lucruri. Încrederea nu se poate măsura altfel decât prin a te uita la acțiunile noastre, la comportament. Și vezi – intri într-un grup nou, te duci primul, întinzi mâna și zici ”Bună, sunt Amada” sau stai și aștepți să vină cineva să zică ”Bună, sunt Flavia” și abia apoi răspunzi ”Bună, sunt Amada”. Deci lucruri mărunțele, dar care ne însoțesc în fiecare clipă și care arată despre noi că avem încredere în forțele proprii. Nu e simplu.
Flavia Voinea: Încrederea se construiește, se antrenează!
Amada Bălțățeanu: Da, și încă foarte greu! Pentru că imaginează-ți că în timp, da?, sunt tot felul de interacțiuni ale copiilor… de mici de la grădi, merg în școală, apoi continuă și întâlnesc tot felul de adulți… că sunt profesori, că sunt prieteni de familie, că sunt vecini, nu contează!
Practic, fiecare lucru pe care noi îl auzim în timp se așează în mintea noastră și auzi poate la un moment dat pe cineva care zice: ”a, uite, colegul tău scrie mai frumos”. Atât! Ai zice ”Hai, mă… că nu e o trauma”. Nu, nu e o traumă. Dar apoi auzi pe celălalt că zice ”uite, colegul tău aleargă mai repede”, ”uite, colegul tău a reușit să facă un lucru și tu n-ai reușit”.
Destructurarea încrederii de sine se produce în momentul în care, într-adevăr, ești comparat cu cei din jurul tău, nu contează cine sunt ei, pe punctele tale slabe. Și noi avem cu toții puncte slabe. De altfel, avem și puncte forte. Și atunci micile inserții pe care noi le tot auzim, le vedem, le simțim, ne afectează pe noi și atunci încrederea de sine are de suferit.
Părinții… adică noi, da?… începem să vedem la copilul de acasă că este ezitant, că analizează prea mult înainte de a lua o decizie, că preferă să-i lase pe alții să facă primul pas și el urmează un trend și el urmează un trend…
Și atunci începem să spunem că trebuie să fie un pic mai încrezător și chiar spunem băi, fii mai încrezător!
Flavia Voinea: De parcă asta ar fi suficient!
Amada Bălțățeanu: Și el o să zică sau măcar o să gândească, dacă nu o să zică, cum?
Aici ar trebui să fim noi cu toții atenți, că noi, de fapt, trebuie să le oferim cadrul în care ei să aibă experiențe și mai ales reușite. Pentru că în momentul în care ai o reușită și te simți bine și simți plăcere, se naște mândria ca sentiment și mândria alimentează încrederea de sine.
Și atunci astfel de repetiții în viața noastră ne ajută, la un moment, dat să simțim într-adevăr că orice ni s-ar întâmpla, orice am auzi, orice situație nouă care apare, noi o să facem față. Dar, ca să ajungi aici, e tot traseul ăsta în care tot construiești la încrederea de sine…
Încă o data: pe o parte construiești, pe altă parte se mai destructurează prin interacțiunea cu ceilalți, până ajungi tu în punctul în care nu te mai lași așa, cu ușurință, afectat de lucrurile pe care le auzi.
Flavia Voinea: Deci reușitele sunt cele care ajută, în primul rând, la creșterea încrederii în propria persoană, reușite care pot fi de orice natură.
Amada Bălțățeanu: Asta aș vrea să să lămurim noi aici: că nu trebuie să te gândești la expresia să muți munții din loc, să ceva să fie foarte mare, uriaș.
Nu e adevărat!
Să zicem că, de obicei, nu ești punctual într-un anumit moment și te străduiești și ajungi în sfârșit la timp. Aia e o reușită pentru tine pe comportamentele anterioare. Da? Și atunci o astfel de reușită este valoroasă vizavi de ceea ce înseamnă sentimentul de încredere.
Flavia Voinea: Iar un părinte sau un adult care este lângă acel copil ar trebui să-i atragă atenția asupra acestor lucruri, acestor lucruri mici. În sensul că le-a făcut și ca poate…
Amada Bălțățeanu: Sunt cam două două direcții pe care eu le-aș urma ca părinte. Și anume: să-l sprijin să aibă cadrul în care să aibă niște reușite. Și când ele există și apar, să le poți spune, ca să audă. Mi-a plăcut cum ai rezolvat treaba asta sau mi-a plăcut modul tău de gândire! Foarte faină ideea ta! Orice lucru menționat care merită și are sens și are o bază… îl face pe celălalt să conștientizeze că ceva din ce a făcut a fost bine și a ajuns a fi bine la cel de lângă. Și atunci te simți bine și e mecanismul de la feedback – ai tendința să mai repeți, lucru care duce de fapt la consolidarea unui comportament.
Flavia Voinea: Bun. Și avem și situația în care, poate și din cauză că n-au destulă încredere în ei, se duc către ceea ce noi numim tupeu. Noi, adulții, vreau să spun.
Amada Bălțățeanu: Noi, adulții, îl numim tupeu. Ei nu îl numesc tupeu. Da. Pentru ei, este o formă de încredere și este o linie foarte fină de demarcație. Pentru că mă uit la tineri și mă uit la tinerii din academie și la principiile după care ei se ghidează…
Pentru ei, e foarte important să fie iubit de grupul de prieteni. Poate iubit e mult, nu știu… apreciat. Să fii popular în grupul de prieteni și acuma în grupurile lor de prieteni rar se întâmplă să fie tinerii apreciați pentru rezultatele bune de la școală sau pentru rezultatele bune la un examen sau la o certificare Cambridge și tot așa.
Ei apreciază sau asta arată în grup… ei apreciază altfel de acțiuni, care sunt, din perspectiva adulților, acțiuni tupeiste. O anumită glumă, o acțiune de bullying, o anumită remarcă care atrage atenția sau smulge zâmbetele celor din jur… o aroganță.
Deci conotația lucrurilor făcute nu este neapărat benefică, nu-i constructivă, nu este pentru niște rezultate frumoase, dar, în schimb, în cadrul grupurilor ei încep să fie validați pentru astfel de comportamente.
Și, atunci, tu ești părintele de acasă care îi spune băi, fii încrezător, ai mai multă încredere în tine că o să poți, o să reușești, dar în mintea ta cu siguranță nu este despre gluma pe care o faci unei persoane când trece strada.
Deci ai altceva în minte, dar nici nu știu dacă noi, ca părinți, reușim să le transmitem complet diferența asta și lucrurile la care mă refer eu până la urmă când îți spun ție să ai mai multă încredere.
Și poate că este un sfat pentru pentru părinți și anume ca atunci când le spunem tinerilor hai să ai mai mult curaj, hai să ai mai multă încredere, să ducă sfatul ăsta sau sugestia asta până la capăt și să o însoțească de un exemplu.
Din momentul în care ai spus-o… poate ideea ta nu mulțumește pe toată lumea sau nu vine toată lumea să zică wow! Dar dacă din ideea ta se naște altă idee… dacă unul îmi zice foarte fain, nu m-am gândit la asta e un mare câștig pentru tine!
Și atunci îi aduci un exemplu unui copil despre ce înseamnă inițiativa în a exprima, care are la bază încrederea.
Inițiativa pleacă din încredere. Curajul pleacă din încredere, asumarea responsabilității pleacă din încredere. Și atunci tu trebuie să îl ajuți cu niște repere. Ei n-au repere și, dacă n-au repere, spre ce o să se ducă? Spre glumița aia pe care a văzut-o la un coleg de la școală.
Flavia Voinea: Deci… dacă eu nu-i spun până la capăt ce vreau să spun prin a avea încredere sau de unde poate să capete încredere? Atunci el se va duce spre ceea ce întâlnește în grupul de prieteni, lucruri care pot să conducă la un comportament tupeist sau arrogant.
Amada Bălțățeanu: Exact! Și asta pentru că n-au repere! Și noi ne ducem cu sfaturile și cu ideile către ei doar cu o bucățică. Și atunci noi trebuie să facem efortul să completăm bucățica asta.
Flavia Voinea: Noi, pentru că avem deja mai multă experiență, nu considerăm necesar să ducem sfatul până la capăt. Ni se pare implicit.
Amada Bălțățeanu: Ți se pare că, dacă i-ai spus să aibă inițiativă, el a înțeles. Dar poate că inițiativă la cineva înseamnă că a spart semințe țac-țac-țac și le-am aruncat pe jos. E inițiativă? Da, pentru că altul n-a făcut. Dar e inițiativa aia pe care poate ai fi vrut tu să o stimulezi? Nu.
Copilul o să zică ”inițiativă înseamna să fac ceva”. Ok, ce?
Flavia Voinea: Ceea ce văd la prieteni și ceea ce apreciază prietenii mei!
Amada Bălțățeanu: De asta e delicat și este o linie așa fină de demarcație între modele pe care ei le au în jur și sfaturile care vin de acasă, care câteodată sunt incomplete.
Și noi trebuie să știm cu toții că în momentul în care ne lipsește o informație din minte, există o nevoie psihologică a noastră, care se numește ”nevoia de complet”. Dacă îmi dai complet, integrez complet, dacă nu-mi dai complet, mintea mea mai pune ceva. Ce? Ce are la îndemână!
Și cumva grija noastră ar fi asta: să creăm imaginea completă pentru ceilalți, dând acele exemple, sfaturi, spunând acele povești ca să umple golul ăla și nevoia de complet. Altfel le luăm… luăm oricum!
Flavia Voinea: Mi se pare foarte simplă ideea asta de a da un sfat complet fără să lăsăm pe celălalt să adauge din cunoștințele sau imaginația lui, mica și lipsită de experiențe… pentru că vârsta este cea care, în primul rând, îl face să fie așa. Iar noi greșim dând sfatul incomplete… pentru că judecăm cu mintea adultului pentru care a doua parte de sfat este implicită.
Amada Bălțățeanu: Da, și mi se pare că e simplu. Adică dacă e simplu pentru mine, nu e simplu și pentru tine? Realitatea este că doar pentru mine și viața mea și experiența mea lucrurile au sens așa cum sunt în mintea mea.
În rest, este despre a descoperi puțin ce este în mintea ta, unde sunt temerile tale, unde e încrederea ta și ce pot să pun eu în plus pentru tine. Altfel, dacă ne raportăm la oamenii din jur plecând de la cum am gestionat noi o situație… acolo suntem deja de pe o pistă greșită.
Flavia Voinea: Greșită, pentru că altfel toată lumea ar face la fel lucrurile.
Amada Bălțățeanu: Deci aș zice că acesta este sfatul zilei bun.
Flavia Voinea: Da, categoric! Super simplu: dați sfatul complet, nu-l lăsați pe copilul sau tânărul din fața voastră să completeze cu ceea ce își imaginează el că trebuie completat. Mulțumesc frumos, Amada!
Amada Bălțățeanu: Cu drag!”
