În plin centrul Capitalei, între Piața Romană și Piața Lahovary, pe Strada Take Ionescu, la numărul 25, se află o casă altădată superbă, lăsată acum în părăsire și ruină.
Din când în când, câte o vijelie mai deschide ferestrele cu geamuri sparte și lasă să se întrevadă pereții înveliți în lambriuri de lemn, tavanele casetate și pictate. Se poate întrezări atunci grandoarea fostei reședințe a ultimului prim-ministru al unui guvern conservator al României.
Casa i-a aparținut lui Take Ionescu, cunoscut avocat și om politic al generației care a reușit, sprijinindu-se pe jertfa ostașilor români, să obțină recunoașterea internațională a Marii Uniri.
Revenind la Casa „Take Ionescu”, așa cum a fost ea cunoscută de generații întregi de bucureșteni, aceasta a fost construită la sfârşitul secolului XIX. După finalizarea ei, în anul 1897, casa a fost cumpărată de către Take Ionescu pentru suma de 83.000 de lei.
Clădirea a fost realizată după planurile arhitectului elveţian Louis Blanc, cel care a proiectat clădirea Ministerului Agriculturii şi Palatul Facultăţii de Medicină din Bucureşti.
Faţada clădirii, astăzi lăsată în paragină, este, încă, împodobită cu ornamente în stilul eclectic francez, printre acestea se remarcă bosajele, cartuşele şi elementele vegetale din partea superioară a ferestrelor, astăzi cu genurile sparte.
Ferestrele de la etaj sunt ornamentate cu manouri şi sunt încadrate de pilaştri.
În timpul ocupației Bucureștilor, decembrie 1916 – noiembrie 1918, trupele germano-bulgare au devastat o parte a casei.
În cadrul renovărilor de după Primul Război Mondial, a fost construită şi terasa poziţionată în dreapta intrării.
Foişorul şi sera, erau încadrate de o feronerie superbă, care, însă, nu mai poate fi văzută decât în fotografiile de epocă, pentru că a dispărut demult.
În vremurile bune ale casei, la parter se aflau o antecameră şi biroul unde Take Ionescu, primea audienţe.
Tot în această încăpere exista o bibliotecă imensă, dar şi tabloul primei sale soţii, Elisabeth (Bessie) Richards.
Camerele locuinţei erau decorate cu lambriuri de lemn, iar scara circulară ducea către salonul de la etaj, camera de muzică, dormitoare, un alt birou şi seră.
De asemenea, turnul casei avea ca scop alimentarea serei cu apă.
Prima soție a lui Take Ionescu, englezoaica Elisabeth (Bessie) Richard, pe care a cunoscut-o în timpul unei călătorii, pe când era student la Paris, și cu care s-a căsătorit în 1881, nu s-a implicat în viaţa politică, însă a înfiinţat „Societăţi pentru prevenirea cruzimii faţă de animale”.
După cum era de notorietate, în epocă, casa soţilor Ionescu era plină de animale: un urs, o maimuţă, nişte căprioare şi 10 câini.
Dintre câini, preferatul stăpânei casei era căţelul Charlie.
Atunci când Bessie era plecată în străinătate, Charlie era cazat la Hotelul „Joseph” din Sinaia, împreună cu stăpânul său, iar ospătarii i se adresau cu apelativul de „Domnul Charlie”.
Un alt animal preferat doar de Elisabeth era maimuţa Armina.
Deseori, animalul scăpa din cuşca şi se căţăra prin pomii din curțile vecinilor. Nu se apropia nimeni de ea, doar un poliţist care patrula prin zonă şi care se întorcea, deseori, triumfător, cu Armina în braţe la doamna Ionescu.
„Domnul Bruni” era un alt animal preferat al familiei. Soţii au primit cadou ursul din Munţii Caucazului, pe când acesta era un pui. Desigur, după ce a crescut, ursul ce umbla nestingherit prin casă şi curte îi speria atât pe servitori, cât şi pe musafirii doamnei Ionescu.
Bessie avea să îl părăsească pe Take Ionescu, la 60 de ani, după 35 de ani de căsătorie, în urma unui accident de călărie.
În anul 1930, cea de-a doua soţie a lui Take Ionescu, Adina Olmazu, fostă Cordescu, construia, în curtea casei, o replică a unui palat florentin după planurile arhitectului Alexandru Zaharia.
Tot în acest an, a fost construit, însă, și Blocul „Leonida”, lipit de casa politicianului, iar văduva lui Take Ionescu a mutat replica palatului la şosea.
La scurt timp după moartea lui Take Ionescu, nepotul ultimei sale soţii a locuit o perioadă în casă.
În 1935, văduva lui Take Ionescu, Adina Olmazu, vindea casa Ministerului Justiţiei.
Aici avea să își aibă sediul Consiliul Legislativ, până în 1950.
Din anul 1950, Casa „Take Ionescu, a devenit sediul Institutului de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” al Academiei Române.
Astăzi, superba casă din plin centrul Bucureștiului zace în părăsire și ruină. Când vântul mai deschide ferestrele, dinăuntru răzbește un miros greu, de igrasie veche.
Dar cine a fost proprietarul dintâi, care a dat și numele casei, vreme de generații?
Pentru cei care nu au auzit de Take Ionescu, acesta s-a născut, la Ploieşti, în vremea Unirii Principatelor, pe 13 octombrie 1858, într-o familie iniţial săracă.
Tatăl viitorului politician, ministru de Externe și prim-ministru Take Ionescu, Ghiţă Ioan, a reușit, însă, să ajungă moşier. El și-a strâns averea, după cum consemnează sursele epocii, în mare parte din perceperea taxelor la barierele de intrare din mai multe oraşe ale ţării.
Take Ionescu și-a început instrucția, la Ploiești, însă a plecat, apoi, la Paris pentru a studia dreptul.
În 1881, tânărul Take Ionescu se întoarce în ţară, unde devine avocat.
Numele lui era, de fapt, Dumitru Ghiţă Ioan, însă, până să intre în viaţa politică, el utilizează mai multe nume – Dumitru G. Ioan, Dimitrie G. Ioan, Dimitrie G. Ionescu, Demetru G. Ionescu.
În cele din urmă, alege diminutivul de la Dumitru şi se prezintă cu numele de Take Ionescu.
După întoarcerea în ţară, Take Ionescu devine cunoscut nu doar în domeniul avocaturii, ci şi pe plan politic.
El își începea cariera politică în rândurile Partidului Național Liberal.
Astfel, în 1884, era ales deputat din partea Partidului Naţional Liberal, iar, în 1891, devenea ministru al Cultelor şi Instrucţiunilor Publice, în guvernul conservator.
La Bucureşti primeşte porecla de „şapte pantaloni”. Această poreclă provenea de la faptul că tatăl său avea o abagerie în Ploieşti, unde atârna pe o sfoară, ca marcă a firmei, şapte perechi de pantaloni din aba, după cum scrie George Costescu în Bucureştii Vechiului Regat (1944, editura Universul).
În lumea politică, Take Ionescu era poreclit și „Guriță de Aur”, datorită elocinței de care dădea dovadă, în discursurile sale din Parlament.
Un alt însemnat politician al vremii, Ion G. Duca, l-a descris pe Take Ionescu, în jurnalul său intitulat „Memorii” (Editura ISPRI, 2015), ca fiind un om fermecător şi interesat de tot ceea ce se întâmplă în jurul său.
„Era mai presus de toate un fermecător, dar farmecul lui nu izvora atât din inteligenţă, cât din sufletul său. Totul îl interesa şi totul îl pasiona. Conversaţia era de asemenea plină de colorit, amintiri, anecdote, descrieri de-o minunată putere evocatoare”, scria I. G. Duca.
Pe de altă parte, un alt om politic conservator și prim-ministru, Constantin Argetoianu, îl considera un om interesat doar de gloria momentului, un intrigant, un „amator de glorie, plin de trecuturi şi de sforării, cu gândul numai la combinaţia momentului, căutând să se strecoare prin toate greutăţile cu abilitate şi să scape din toate încurcăturile cu faţa curată”, scria Constantin Argetoianu, în „Memorii. Pentru cei de mâine: amintiri din vremea celor de ieri”, Editura Machiavelli, 2008.
Take Ionescu a participt la Conferinţa de Pace de la Bucureşti (1913), conferință ce a pus capăt celui de-al doilea Război Balcanic, între Bulgaria, pe de o parte, România, Serbia, Muntenegru și Grecia, de cealaltă parte. Prin tratatul semnat pe 10 august 1913, România primea controlul asupra Cadrilaterului.
În anul următor, 1914, înaintea Consiliului de Coroană de la Peleş, din august 1914, privind izbucnirea primei Conflagraţii Mondiale şi urmările pe care le va avea aceasta, Take Ionescu avea să rostească un discurs considerat, mai apoi, vizionar, susţinând intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei:
„Acesta e război de cinci ani. Va intra Anglia, va intra Italia, vom intra noi şi nu se poate să nu intre şi America. Până şi Japonia va intra.
Va fi vai de omenire! Dar de un lucru sunt sigur: că Aliaţii vor fi definitiv victorioşi şi că voi vedea cu ochii România Mare”, spunea Take Ionescu, în august 1914, când Consiliul de Coroană avea să decidă neutralitatea României.
„Şi vom vedea alte lucruri mari. Vom vedea multe tronuri prăbuşindu-se; vom vedea născând atotputernicia Americii; vom vedea preponderenţa rasei anglo-saxone; vom vedea omenirea făcând un mare pas spre stânga, spre socialismul revoluționar.
Dar zguduirea generală va fi aşa de formidabilă, că o sărăcie groaznică va stăpâni omenirea foarte mulţi ani.
Dintr-o criză vom intra într-alta. Şi ţine bine minte: generaţia mea şi a ta va vedea România Mare, dar nu va mai vedea zile bune!”, mai profețea Take Ionescu, în articolul „Cascada tronurilor” , apărut în ziarul conservator „La Roumanie”, pe 24 august 1914.
În toamna lui 1918, Take Ionescu devine preşedinte al Consiliului Naţional al Unităţii Româneşti, creat de el la Paris cu scopul de a milita pentru interesele românilor.
Mai târziu, Take este contactat de către Ion I.C. Brătianu pentru a face parte alături de el din delegaţia României din cadrul Conferinţei de Pace de la Paris din ianuarie 1919.
Scopul conducătorului guvernului român era de consolidare a Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, însă Take Ionescu avea să refuze propunerea.
La Paris, deşi nu a făcut parte din delegaţia oficială, Take Ionescu se declară pentru stabilirea noilor frontiere mai degrabă pe calea unei „împăciuri prieteneşti decât aceea a unei judecăţi care adesea este nedreaptă pentru amândouă părţile”.
Întors în ţară, după Conferința de Pace de la Paris, Take Ionescu a schimbat definitiv denumirea partidului său în Partidul Democrat.
În martie 1920, el acceptă să facă parte din guvernul generalului Alexandru Averescu, conducând Ministerul de Externe.
Din poziția de ministru de Externe, a contribuit la realizarea Micii Înţelegeri, alianţa cu scop defensiv dintre Cehoslovacia, România şi Iugoslavia
Visând să ajungă premier, Take Ionescu demisionează de la şefia Ministerului de Externe, pe 11 decembrie 1921.
Două zile mai târziu, generalul Averescu depune mandatul guvernului pe fondul crizei politice create.
Pe 17 decembrie, Regele Ferdinand I l-a desemnat pe Take Ionescu preşedinte al Consiliului de Miniştri.
Însă, în urma jocurilor abile ale lui Ion I. C. Brătianu, Guvernul Take Ionescu nu primeşte învestitura, în Parlament, pe 17 ianuarie 1922, fiind nevoit să îşi depună mandatul.
Odată cu aceasta se punea capăt ultimului guvern conservator din istoria României.
Dezamăgit de această situaţie, Take Ionescu pleaca, în martie 1922, în Italia.
Într-un restaurant din Napoli el a servit stridii, si asta i-a fost fatal. Take Ionescu avea să își găsească sfârșitul, pe 22 iunie 1922, într-un sanatoriu din Roma. A fost ucis de de febra tifoidă,contractată în urma consumului de stridii.
Take Ionescu este înmormântat și astăzi, la Mănăstirea Sinaia. La înmormântarea sa, Ionel Brătianu afirma că Take Ionescu a avut o contribuţie însemnată la înfăptuirea României Mari.
Nicolae Iorga scria că: „înmormântarea a fost mai strălucită ca cea a regelui Carol I care, în repetate rânduri, a spus-o: Take Ionescu este omul cel mai inteligent din timpul domniei mele”. („Orizonturile mele. O viaţă de om. Aşa cum a fost” (Editura N. Stroilă 1934)
