– Bun găsit! Sunt Flavia Voinea, vă salut la o nouă ediție de ”Cum să…?” alături de Amada Bălțățeanu. Mulțumesc pentru prezență!
Tu părinte eu părinte… dăm mesaje copiilor noștri, îi învățăm lucrurile, setăm valorile, modificăm (Doamne, ajută, în bine!) comportamentul lor…
Amada Bălțățeanu: Vrem noi și sperăm noi!
Flavia Voinea: Da, da! Și mai avem membri în familie care, tot din punctul nostru de vedere, îi răsfață excesiv, îi trimit în altă direcție, vin cu mesaje poate diferite de cele spuse de noi, părinții. Au un grad de permisivitate mai mare… Sigur, acești membri ai familiei în general poartă de numele de bunici, dar nu numai. Zic să nu fim restrictive.
Amada Bălțățeanu: Cred că e vorba despre cei care sunt cei mai prezenți în viața copiilor.
Flavia Voinea: Întrebarea era cum facem să găsim echilibrul dintre mesajele noastre și felul nostru de a crește copilul, pe de o parte, și influența celorlalți membri ai familiei, pe de altă parte. Au multă experiență, doar că uneori cce fac ei nu se potrivește cu ce vrem noi.
Amada Bălțățeanu: Chiar mă gândeam acuma, când te auzeam, la ideea asta că atunci când ne iese ceva bun este pentru că suntem buni. Dacă ne iese ceva prost este pentru că altcineva e de vină.
Uite că există și o parte bună la prezența altor oameni în viața copiilor: că dacă ceva din ceva ce face copilul nostru nu e bine, spunem că l-a învățat buni… hahaha!
Avem tendință să ne găsim oricum și noi, foarte rapid, niște ușițe din astea de scăpare, dar, de foarte multe ori, realitatea este că mesajele sunt contradictorii. Tu, ca părinte, sesizezi un comportament poate diferit de cel pe care tot îl încurajezi tu să apară și îl întreb de multe ori pe copil… la vârsta asta, când sunt micuți, cred că inclusiv preadolescență, ei sunt destul de sinceri și spun ”păi am cerut voie și m-a lăsat bunica”. Poate spui… nu știu… limită de 2 ore de telefon și, după cele 2 ore, ei sunt foarte descurcăreți și se duc și mai cer jumătate de oră extra la bunica, Bunica e dornică să fie iubită…
Așa a fost la mine. Când l-am întrebat, a zis ”da, da mai mi-a dat și bunica 30min”. Stând de vorbă cu bunica despre asta, a spus ”mi-a zis atât de frumos Bunica, te rog pot să mai stau 30min ca să termin jocul? Că nu-l terminasem?” Păi cum să-i zic să nu termine jocul??
Bunicii, dar nu doar bunicii, ci și eilalți care îi văd poate mai rar decât îi vedem noi, tind să fie mai permisivi și mult, mult mai înțelegători, în speranța că îl fac pe copil bucuros. După ce îl văd atât de rar, să-i mai pun și restricții??
Dacă i-ai întreba direct, bunica sau bunicul sau ceilalți ar fi uimiți, pentri că ei nu cred că au făcut ceva rău. A fost doar jumătate de oră. Apoi te uiți în profunzime, de fapt, și este despre un mesaj. Da, apoi un alt mesaj, și ei, dar nu doar ei, noi toți avem tendința să să găsim breșa aia… Știi, pe care o putem fructifica ca să obținem mai mult. Și învață că ce nu obții de la mama, obții de la tata, ce nu obții de la tata, obții de la bunicul, dar tot obții!!
Și atunci, plecând de la ce am zis noi initial, că avem ca și scop să dăm niște valori… Ei bine, faptul că ei obțin lucruri din diverse locuri, de la diversi oameni, nu mai te lasă pe tine să să consolidezi, să crești valoarea, pentru că mai crești, mai se dărâmă un pic, mai crești, mai se dărâmă un pic!
Și apoi… știm cu toții că n-ai cum să ai o discuție dintre asta, despre ce s-a întâmplat cu copilul de față, ci în mintea noastră, a tuturor, este că anumite subiecte să nu fie de față cu copilul. Și poate o iei pe bunica deoparte și atunci există o discuție într-adevăr deschisă sau ar trebui să existe. Pentru că poate să existe și situația în care doar să te superi un pic că celălalt a făcut altfel, dar nu neapărat să-i și spui ce gândești. Dar asta cred că este de departe cea mai păguboasă variantă.
Mă duc în scenariul ăsta în care vrei să reglezi ceva, adică vrei în continuare să faci lucruri. Așa că aș mi-aș lua un pic de timp să explic și de ce am fixat regula asta. Pentru că, uite, au fost două-trei exemple. În lipsa acestei reguli în care la un moment dat vezi 7 ore de telefon, în alt moment, la o distanță, vezi 5 ore… îți dai seama că dacă un copil, indiferent de vârstă, este lăsat să facă ce simte, el neavând foarte multe responsabilități, neavând foarte multe griji, se va focusa pe ce îi place și atunci găsește locul pe pe care să-l placă și acolo investește timp, dar fără să-l măsoare. Ei nu măsoară timpul, doar senzația.
Îi explici cumva omului celuilalt cum a apărut regula asta, că n-a apărut pentru că mi-am propus eu să am niște ore fixe! A apărut pentru că am sesizat că, în lipsa acestei reguli, lucrurile se duc într-o direcție care nu e bună pentru nimeni și pentru nimic și avem un exces.
Și atunci, da?, rugămintea este hai să încercăm în aceeași direcție.
Cred că e foarte important să știm, să plecăm de la gândul bun din mintea noastră și anume că cei din jur când fac ceva nu fac cu rea intenție. Deci, în primul rând, ei ceea ce fac fac în dorința de a fi bine copilului.
Flavia Voinea: Dar și eu, ca părinte, când am pus regula am făcut-o tot spre bine copilului.Și în momentul în care regula este încă încălcată și eu mă supăr, m-am pus rău, ca să zic așa, și cu copilul, și cu bunicul.
Amada Bălțățeanu: Da!
Flavia Voinea: Super situație în care sunt eu, ce să zic??? Hahaha!
Amada Bălțățeanu: Cred că e important să înțeleagă adulții, deci nu neapărat copiii. Cred că cel mai sănătos este ca aceste discuții să fie între adulți, între adulți implicați și fiecare să joace rolul așa cum cum simte, dar în același timp să știm că toți mergem în aceeași direcție.
Cred că asta trebuie să fie în mintea noastră: că avem aceeași direcție mare. Ok, lucrurile de finețe s-ar putea să ne iasă diferit. Modul în care fiecare rafinează, modul în care fiecare argumentează, modul în care… n-are cum să să fie similar, pentru că ne definește și suntem atât de diferiți. Dar direcția să rămână aceeași!
Și cred că e important și startul ăla pentru o discuție deschisă în care eu cred foarte tare! Căci poți să vorbești deschis despre ceea ce gândești. De ce-urile, că mai vorbeam noi și în alte podcast-uri ale noastre, sunt esențiale. De ce gândesc așa și de ce cred că e bine așa? Evident, nu e doar monolog. Da, îmi zici și tu de ce? Văd și eu că trebuie să fie altfel. S-ar putea să pierd eu ceva din din vedere. S-ar putea să nu-mi dau eu seama de ceva, să-mi fi scăpat. Și atunci, prin discuția asta foarte deschisă, chiar putem să să reajustăm lucruri versus supărarea.
Flavia Voinea: Mai este și situația în care bunicii spun mi-am terminat rolul de părinte acum. Sarcina mea este de răsfăț și permisivitate totală. Să-și bată capul alții cu reguli, chiar dacă aceia care își bat capul sunt proprii mei copii, nu mă interesează. Eu sunt în doza de răsfăț maxim pentru că mi-am terminat rolul de părinte. Acum sunt bunic.
Amada Bălțățeanu: Să știi că eu am auzit destul de rar treaba asta, dar există! Grijile, cadrul regulilor nu sunt la mine, sunt la părinte.
Din momentul în care ai zis asta, m-am gândit la altceva. De ce simt… cu bombonele și alte lucruri… să-l fac pe copil să mă vadă ca pe omul bun? Pentru că asta cred că ar fi să mă preocupe pe mine să înțeleg. Pentru că vrei de multe ori să fii un bun, nu doar pentru că ai ieșit din rolul de părinte. Vrei să fii bun, pentru că, din timp în timp, te mai evaluezi tu pe tine și anumite lucruri pe care le-ai făcut și care-ți sunt foarte clare puteau să fie făcute diferit de tine și ai rămas așa cu o senzație neplăcută. Și atunci îți mai vin idei cum să devii bun, ușor și faci lucruri. Faci lucruri care aduc o răsplată foarte repede și ușor.
Na, un zâmbet, o îmbrățișare, o întrebare. Lucrurile astea chiar încarcă. Și e frumos, e frumos că încarcă, doar că trebuie să te mai petreci un pic de timp cu tine, indiferent ce vârstă, că ești în poziția de părinte sau de de bunic și să vezi într-adevăr… ajut? n-ajut? E congruent cu ce-și dorește copilul meu pentru nepotul meu?
Parcă aș zice că, la vârsta la care suntem bunici, nu mai fugi așa de mult de răspunsuri sau nu ți le mai dai pe cele simple neapărat. Și poți să fii sincer cu tine și, acolo unde ești sincer, acolo să și descoperi niște răspunsuri care să te ajute să faci mai bine.
Flavia Voinea: Deci discuție între adulți în momentul în care părintele simte că…
Amada Bălțățeanu: Da, dar prietenoasă! Deci nu reproș și nici critică și nici tonul ăsta mai ridicat. Ca și cum a fost o vreme în care tu ridicai tonul la mine și acuma, vreme în care eu ridic tonul la tine. Deci nu, nu genul ăsta, pentru că îl pune pe bunic într-o situație… într-o poziție neplăcută, cu toate că el voia să facă ceva bine de fapt.
Flavia Voinea: Da. Deci o discuție sinceră, prietenoasă, caldă, fără reproșuri și fără ton de superioritate, ușor de aplicat!
Un ”Cum să…?” ușor de pus în practică și, cred, necesar în situația în care mulți bunici, Doamne-ajută, sunt în viața celor mici. Mulțumesc, Amada!
