Revoluția Română > povestea zilelor de 21 si 22 decembrie 1989 | VIDEO
La finalul anului 1989, România era ultimul stat din Tratatul de la Varșovia, cu excepția U.R.S.S., în care regimul comunist nu se prăbușise. Atmosfera politică din societatea românească putea fi asemănată cu „un butoi cu pulbere” gata să explodeze, la această stare contribuind mediile de informare internaționale pe care românii le ascultau pe ascuns și de la care au aflat despre schimbările politice din Europa Centrală și de Est.
Articol de Vicentiu Andrei, 21 decembrie 2024, 07:08
Acum 35 de ani, la 23 noiembrie 1989, Nicolae Ceaușescu este reales cu unanimitate de voturi de către membrii CC al PCR în funcția de secretar general al partidului și, dacă nu ar fi fost atât de sigur de destinul lui politic și de eternul comunism, ar fi putut să deslușească semnele neliniștitoare ale revoltei românilor față de regim, din ultimele luni. În aceeași lună, BBC, postul britanic de radio, a transmis un eseu al scriitorului Petru Creția, intitulat „Sfârșit de veac în România”, în care Creția era coonvins că sistemul comunist se apropie de sfârșit la noi în țară.
Venirea lui Mihail Gorbaciov la conducerea U.R.S.S la jumătatea anilor ’80, promotorul „Perestroikăi” și „Glasnosti”, a influențat traiectoria pe care aveau să o urmeze statele din blocul socialist. Noile direcții ale politicii internaționale erau trasate pentru liderii statelor din sud-estul Europei, membre ale „Tratatului de la Varşovia”, iar preşedintele de atunci al Republicii Socialiste România, Nicolae Ceaușescu, nu era singurul care se opunea cu fermitate „reformei”.
Întâlnirea de la Malta, din decembrie 1989, dintre Mihail Gorbaciov şi președintele Statelor Unite ale Americii, George Bush, agenda discuțiilor despre importanța aplicării principiilor democratice de autodeterminare şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor au fost evident cenzurate în mass-media românească, având în vedere mesajul care reieșea în urma întâlnirii celor doi.
În anii ’80, situaţia românilor devenise dramatică fiind cauzată de absența condiţiilor minime unui trai decent: lipsa alimentelor, a energiei electrice şi a căldurii, interzicerea dreptului de a călători, cenzura și imposibilitatea de exprimare liberă, lipsa dreptului la informare. Toate acestea se întâmplau într-un context internaţional dominat de confruntările dintre Occident şi ţările membre ale Pactului de la Varşovia, de Războiul Rece desfășurat atât în plan ideologic, cât şi economic, militar și mai ales financiar.
Astfel, butoiul cu pulbere al nemulţumirilor a explodat la Timişoara, iar fitilul Revolutiei Romane era aprins.
Iar „explozia” a fost la Bucuresti!
La propunerea primarului capitalei, Barbu Petrescu, a fost convocată pentru 21 decembrie în jurul prânzului o mare adunare populară menită să exprime sprijinul populației față de conducerea de partid și de stat.
Vorbind de la balconul Comitetului Central (CC), Ceaușescu a evocat o serie de realizări ale „revoluției socialiste” și ale „societății socialiste multilateral dezvoltate” din România. Populația, totuși, a rămas indiferentă, doar rândurile din față sprijinindu-l pe Ceaușescu cu scandări și aplauze. Lipsa sa de înțelegere a evenimentelor și incapacitatea de a trata situația au ieșit din nou în evidență când a oferit, într-un act de disperare, creșterea salariilor muncitorilor cu o sumă de 200 de lei pe lună și a continuat să laude realizările „Revoluției Socialiste”, neînțelegând că altă revoluție se desfășura chiar în fața sa.
Mișcări bruște venind de la periferia adunării și sunetul unor petarde au transformat manifestația în haos.
Speriată la început, mulțimea a încercat să se împrăștie.
O parte dintre participanții la adunare s-a regrupat lângă hotel Intercontinental și a început o manifestație de protest care apoi a devenit revoluție.
Încercările ulterioare ale cuplului Ceaușescu de a recâștiga controlul mulțimii folosind formule ca „Alo, alo!” sau „Stați liniștiți la locurile voastre!” au rămas fără efect.
Transmisiunea directa de televiziune a fost întreruptă pentru aceste clipe.
O mare parte a mulțimii a plecat pe străzi, în piață au rămas activiștii de partid, membrii gărzilor patriotice, militarii îmbrăcați în civil, oamenii cei mai fideli ai dictatorului.
După câteva minute, Ceaușescu a fost în stare să-și continue discursul, promițând măriri de salarii și pensii, apoi s-a întors în interiorul clădirii CC.
Oamenii care au părăsit piața erau panicați, aruncau pe jos steagurile și pancartele cu lozinci. Foarte mulți dintre ei s-au regrupat pe străzile învecinate Pieței Palatului și au început să strige sloganuri anticomuniste și anticeaușiste: „Jos dictatorul!”, „Moarte criminalului!”, „Noi suntem poporul, jos cu dictatorul!”, „Ceaușescu, cine ești/Criminal din Scornicești”.
În cele din urmă, protestatarii au invadat centrul din Piața Kogălniceanu până în Piața Unirii, Piața Rosetti și Piața Romană.
Pe statuia lui Mihai Viteazul din apropierea Universității București un tânăr flutura un tricolor fără stema comunistă.
În cursul după-amiezii, Nicolae Ceaușescu a ținut o teleconferință fulger cu prim-secretarii comitetelor județene de partid, în cadrul căreia a vorbit aproape numai el, declarând că evenimentele ultimelor zile sunt dovada unei acțiuni organizate și dirijate cu scopul destabilizării țării și îndreptate împotriva integrității și independenței României.
S-a pronunțat pentru mobilizarea generală a întregului activ de partid și de stat, a tuturor forțelor armate, (Miliție, Securitate, unități militare). „Trebuie să demascăm și să respingem cu hotărâre această acțiune și să o lichidăm. Nu se poate pune decât problema lichidării în cel mai scurt timp a acestor acțiuni conjugate împotriva integrității, independenței, a construcției socialiste, a bunăstării poporului.”
În continuare, a dat ordin pentru constituirea în fiecare întreprindere, până la nivelul de secții, a unor „grupe de apărare”. Monologul său a fost întrerupt doar pentru un scurt timp de doi participanți: prim-secretarul județului Cluj, Constantinescu, care a cerut – „pentru câteva zile măcar” – instituirea stării de necesitate și în municipiul Cluj-Napoca, iar primul-secretar al județului Brăila, Lungu, a raportat militărește: „Tovarășe secretar general, vă raportez că în adunările ținute cu comuniștii, cu oamenii muncii și-au exprimat totala indignare și au condamnat hotărât manifestările elementelor reacționare. Aici activitatea se desfășoară normal și hotărât pentru îndeplinirea sarcinilor de plan. Vă asigurăm că vom face totul pentru îndeplinirea indicațiilor ce ni le-ați dat. Am terminat, să trăiți.”
Cu trecerea timpului, la București tot mai mulți oameni ieșeau în stradă. Începând cu orele 18 a început reprimarea propriu-zisă care a durat până la a doua zi, ora trei dimineața.
Protestatarii – neînarmați și neorganizați – au fost întâmpinați de soldați, tancuri, TAB-uri, ofițeri ai USLA (Unitatea Specială de Lupta Antiteroristă) și ofițeri de Securitate îmbrăcați în haine civile.
Forțe numeroase și variate fuseseră mobilizate pentru alungarea și arestarea protestatarilor din Piața Romană și Piața Universității. Erau prezenți subofițeri de la FOI (Formațiunile de Ordine și Intervenție) ale Miliției, trupe de Securitate (Comandamentul Trupelor de Securitate), elevi ai Școlii de Securitate de la Băneasa, elevi ai Academiei Militare, militari MApN.
Toate aceste forțe aveau la dispoziție mijloace de intervenție letale și neletale. Represiunea a început spre miezul nopții sub conducerea generalului Vasile Milea, ministrul Apărării Naționale.
Se trăgea asupra mulțimii de pe clădiri, străzi laterale și din tancuri.
S-au înregistrat multe victime prin împușcare, înjunghiere, maltratare, strivire de vehiculele armatei.
Un TAB a intrat în mulțime în apropierea Hotelului Intercontinental. Pompierii blocau mulțimea cu jeturi de apă puternice, iar milițienii băteau și arestau oamenii. Protestatarii au reușit să construiască o baricadă de apărare în fața Restaurantului Dunărea, care a rezistat până la miezul nopții, dar a fost în cele din urmă doborâtă de forțele de ordine.
Cei capturați au fost adunați în puncte de colectare (unul se afla în fața Hotelului Negoiu, iar altul, în spațiul aflat în fața fostului Minister al Comerțului Exterior – stația de troleibuze Piața Universității), duși pentru identificare și înregistrare pe platoul fostei Miliții a Capitalei, iar apoi transportați la închisoarea Jilava.
Reprimarea a devenit foarte dură îndeosebi după lansarea zvonului între scutieri că în Piața Romană mai mulți colegi de-ai lor au fost înjunghiați cu șurubelnițe. La un moment dat, toți pasagerii care au coborât la stația de metrou Piața Universității (inclusiv femeile, bătrânii și copiii) au fost maltratați. Cei prinși erau bătuți, târâți pe jos, obligați să se culce pe burtă, unii peste alții, în grămezi.
Focuri de armă continue s-au auzit până la 3:00 dimineața, oră la care supraviețuitorii au părăsit străzile.
După înăbușirea revoltei, caldarâmul a fost spălat de sânge de mașinile pompierilor și Salubrității.
Răniții și morții au fost transportați mai ales la Institutul de Medicină Legală, Spitalul de Urgență, Spitalul Colțea și secția de neurochirurgie a Spitalului Gheorghe Marinescu.
Procuratura Generală și Direcția Sanitară au interzis autopsierea victimelor decedate. S-a dat ordinul – la fel cum s-a procedat și cu revoluționarii uciși la Timișoara – de incinerare a cadavrelor, dar acest ordin nu a mai fost executat.
Bilanțul reprimării: 50 de persoane ucise, 462 rănite, 1.245 arestate și transportate la penitenciarul Jilava.
Nicolae și Elena Ceaușescu au rămas în acea noapte în dormitorul special pregătit din clădirea Comitetului Central al PCR, pentru a fi informați operativ asupra desfășurării evenimentelor și a da indicații privind modul de acțiune.
Cam pe la 1 noaptea, Vasile Milea și Iulian Vlad l-au informat pe Nicolae Ceaușescu că zona centrală a Bucureștilor a fost degajată de manifestanți.
Dovezi despre evenimentele din acea zi se află și în fotografiile făcute din elicopterele trimise să survoleze zona și de turiștii aflați în turnul hotelului Intercontinental, aflat lângă Teatrul Național București și peste drum de Universitate.
Din fericire, absolut tot macelul din noapte de 21 spre 22 decembrie 1989 a fost absolut in van, pentru ca vestea înăbușirii în sânge a demonstrațiilor din ziua precedentă a ajuns în scurt timp la toată populația Bucureștiului.
Mulți dintre supraviețuitorii măcelului din zona centrală a orașului au fugit spre zonele industriale, unde au relatat muncitorilor cele întâmplate.
Regimul plănuia organizarea de adunări ale muncitorilor la locurile de muncă, la care să fie condamnate „actele huliganice” și de destabilizare. Conform relatărilor ulterioare, muncitorii au refuzat și, din contră, s-a început organizarea de proteste și mai ample împotriva regimului. Pe la ora 7:00 dimineața, Elena Ceaușescu a fost informată că un mare număr de muncitori, de la mai multe platforme industriale, înaintau spre centrul Bucureștiului. Baricadele miliției care trebuiau să blocheze accesul spre Piața Universității și Piața Palatului s-au dovedit ineficiente. La 9:30, Piața Universității era plină de oameni. La presiunea masei imense de demonstranți, forțele armate (unități ale armatei, miliției și securității) au început să fraternizeze cu demonstranții.
După ora 10, venind din străzile laterale, mulțimea a început să ocupe piața din fața sediului CC.
Astfel, la ora 11, erau circa 50.000 de oameni în piață, iar în orele care au urmat numărul lor s-a mărit la peste 100.000.
În jurul orei 11:30, Ceaușescu a luat un portavoce și a încercat să se adreseze mulțumii de la balconul clădirii Comitetului Central al Partidului Comunist, dar a fost întâmpinat cu un val de dezaprobare și furie. Elicoptere împărțeau manifeste (care nu ajungeau la mulțime din cauza vântului nefavorabil) în care se cerea oamenilor să nu cadă victime ale recentelor „tentative de diversiune”, să meargă acasă și să se bucure de sărbătoarea de Crăciun.
Echipa de transmisioniști din sediul CC nu transmitea decât ordinele lui Stănculescu, care a împiedicat ca ordinul gen. Eftimescu (care dispunea mișcarea blindatelor din fața Palatului Republicii la intrarea sediului CC) să fie executat. Refuzând să pună în aplicare ordinele represive ale lui Ceaușescu, care era comandantul suprem al armatei, Stănculescu a luat la cunoștință voința poporului exprimată de milioane de români care erau pe străzi și demonstrau împotriva regimului.
Văzând că soții Ceaușescu nu pot părăsi clădirea nici prin piață, cu TAB-ul, nici prin tunelurile subterane (care erau nefuncționale), generalul Marin Neagoe, comandantul Direcției a V-a Securității (care asigura paza sediului CC), a cerut elicoptere pentru evacuarea Ceaușeștilor.
Generalul Stănculescu a vorbit cu generalul Iosif Rus, comandantul Aviației, care a trimis două elicoptere, însă numai unul a reușit să aterizeze pe terasa-acoperiș a clădirii CC. Pe lângă soții Ceaușescu și paza lor de corp, urcă în elicopterul pilotat de Vasile Maluțan doi demnitari comuniști: Emil Bobu și Manea Mănescu.
Ceaușescu a vrut să fugă cu elicopterul la unul din cele trei puncte de comandă militară secrete din țară (probabil la buncărul din zona Pitești.
După fuga lui Ceaușescu din clădirea Comitetului Central se instalează haosul în București, precedat de o stare de euforie generală.
Mulțimile descătușate invadează Comitetul Central, iar birourile oficialilor comuniști sunt vandalizate. Țintele preferate sunt portretele dictatorului și lucrările acestuia și ale soției lui, aruncate pe fereastră în semn de izbândă și dispreț.
În jurul orei 12:30, Televiziunea a fost ocupată de revoluționari.
În jurul orei 12:50, Televiziunea Română își reia emisia.
Mircea Dinescu și Ion Caramitru apar în fruntea unui grup de revoluționari, anunțând exaltați fuga dictatorului prin fraza „Fraților, am învins!”.
