„Armand” (2024), un film de văzut în februarie la cinema!

Articol de Marin Simona, 14 februarie 2025, 09:14 / actualizat: 14 februarie 2025, 10:17

Ce simte un părinte atunci când primește un telefon din partea școlii în care învață copilul său, fiind chemat de urgență la o întâlnire cu directorul?

Armand (2024), regizat de Halfdan Ullmann Tøndel, o urmărește pe Elisabeth, o mamă singură, care este convocată de comitetul școlii și informată că fiul ei de 6 ani, Armand, a manifestat un comportament nepotrivit față de cel mai bun prieten al său, Jon.
Întâlnirea devine rapid tensionată, punând-o pe Elisabeth în situația dificilă de a pune la îndoială atât inocența fiului ei, cât și propriile instincte de mamă.

Filmul este o dramă psihologică intensă care se adâncește în vinovăție, negare și frica de a se confrunta cu adevăruri incomode, lăsând publicul într-o stare de incertitudine cu privire la ceea ce s-a întâmplat cu adevărat. Elisabeth se confruntă cu acuzații nu doar din partea autorităților școlare, ci și din partea părinților lui Jon, cel mai bun prieten al fiului ei Armand.
Situația devine și mai încărcată emoțional deoarece mama lui Jon este cumnata lui Elisabeth, ceea ce face conflictul profund personal.

Pe Armand, personajul care dă titlul filmului și care declanșează desfășurarea evenimentelor, nu îl vedem decât fugitiv, în finalul celor două ore tensionate.
Așadar Armand, în absența sa, este modelat de opiniile altora – la fel cum părinții singuri, precum Elisabeth, ar putea simți că sunt judecați mai degrabă pe baza acțiunilor copiilor lor decât pe adevărul situației.

Școala este prezentată la începutul filmului ca un spațiu întunecat, apăsător, cu coridoarele sale lungi și goale. Acest decor creează o neliniște, aproape ca o prezență tulburătoare, de rău augur. Atmosfera ciudată este în contrast direct cu ideea convențională a școlii ca un spațiu sigur și protector pentru copii. La fel ca un spațiu liminal, școala nu este nici pe deplin sigură, nici amenințătoare; deține potențialul atât pentru reconciliere, cât și pentru judecată. În acest labirint sufocant, există de asemenea câteva momente în care convenția realistă alunecă în coregrafii suprarealiste sau onirice.

Subiectul filmului m-a dus cu gândul la The Hunt (2012, r. Thomas Vinterberg), un film care a lăsat o impresie puternică asupra mea și care mă emoționează de fiecare dată când îl revăd.
Atât Armand, cât și The Hunt tratează subiectul unor acuzații care zguduie însăși temelia încrederii și a relațiilor dintre oameni. Cu toate acestea, Armand se concentrează pe lupta unei mame de a-și proteja copilul în timp ce își pune la îndoială propriile convingeri, în timp ce The Hunt prezintă căderea tragică a unui bărbat din cauza convingerii neclintite a unei comunități în vinovăția lui. În ambele cazuri, inocența este secundară percepției, iar judecata este rapidă și neiertătoare.
Ambele filme critică subtil modul în care părinții singuri sunt judecați mai aspru decât cei din structurile familiale convenționale. Societatea echivalează adesea monoparentalitatea cu instabilitatea, ceea ce înseamnă că încrederea trebuie câștigată mai degrabă decât asumată.
Elisabeth și Lucas experimentează acest lucru direct, făcând luptele lor și mai izolante și sfâșietoare. Pe lângă asta, faptul că Elisabeth este actriță alimentează suplimentar prejudecățile celorlalți, fiind suspectată de nesinceritate, de victimizare sau de faptul că este prea absorbită de sine pentru a putea să-și crească corect copilul.

Armand a fost lansat în 2024, la cea de-a 77-a ediție a festivalului de film de la Cannes, unde a fost de altfel și premiat, iar aseară a fost proiectat la Cinema Elvire Popesco, în cadrul Nordic Festival.
Este lungmetrajul de debut al regizorului norvegian Halfdan Ullmann Tøndel, nepotul celebrilor Ingmar Bergman și Liv Ullman.
Iată câteva motive în plus (dacă mai era nevoie) pentru a merge să îl vedeți la cinema, începând din 28 Februarie.