Q&A cu regizoarea islandeză Ninna Pálmadóttir în cadrul Nordic Festival

Articol de Marin Simona, 17 februarie 2025, 09:44

Proiecția filmului Solitude (Islanda, 2023) de sâmbătă seară, din cadrul Nordic Festival, a fost urmată de o discuție cu regizoarea Ninna Pálmadóttir, aflată pentru prima data în București. Dialogul a fost moderat de criticul de film Ionuț Mareș, iar spectatorii au putut să afle mai multe despre procesul creativ al tineri cineaste islandeze.

Ninna a absolvit un Master în regie de film la NYU Tisch School of the Arts în 2019 și deține o licență în studii cinematografice și literatură de la Universitatea din Islanda. A crescut într-un orășel din nordul Islandei, înconjurată de o natură magnifică și crudă, care i-a format stilul și personalitatea în artă. Ninna a scris și regizat mai multe scurtmetraje în Islanda și New York.

Solitude, lungmetrajul de debut al Ninnei, spune povestea lui Gunnar, un fermier care trăiește o viață liniștită la țară, până când este forțat de stat să-și vândă casa. Locul pe care este amplasată ferma sa urmează să fie inundat în urma construirii unui baraj, așadar Gunnar lasă totul în urmă, se mută în capitală și în curând întâlnește un băiat de 10 ani care livrează ziare. Prietenia lor se dovedește a fi transformatoare pentru amândoi.

Acest film se bazează pe un scenariul scris de Rúnar Rúnarsson, un cineast cunoscut. Ce te-a atras la acest scenariu?

Probabil că a fost cea mai mare coincidență din viața mea. Tocmai terminasem școala de film și regizasem și scrisesem două scurtmetraje – unul despre un băiat care livrează ziare și modul în care vede el lumea (Paperboy, 2019), și altul despre un fermier singuratic, izolat (All Dogs Die, 2020). Aceste două scurtmetraje abordau deja teme și personaje asemănătoare cu cele din Solitude. Rúnar a văzut filmele mele, mi-a împărtășit scenariul său și mi-a oferit cu generozitate oportunitatea de a-l regiza. Am fost extrem de recunoscătoare. Îi admiram munca încă de când eram mai mică, așa că a fost ceva ireal. Mi-a oferit libertatea de a face filmul al meu, arătându-mi multă încredere, pentru care sunt foarte recunoscătoare.

Mulți regizori tineri, proaspăt absolvenți ai școlii de film, sunt atrași de povești cu personaje de vârsta lor, care se confruntă cu probleme ușor de relaționat. De ce ai ales o abordare diferită?

Cred că am început altfel, pentru că nu mă simțeam pregătită să spun povești despre mine încă. În schimb, m-am concentrat pe mici observații asupra oamenilor din jur, mai ales momentele de tandrețe dintre ei. Crescând în Reykjavik, m-am gândit adesea la diferența dintre generații în Islanda, în ceea ce privește reziliența emoțională și durerea. Generațiile mai în vârstă s-au bazat întotdeauna pe o rezistență emoțională pentru a supraviețui, ceea ce afectează întreaga familie. Vroiam să spun o poveste despre ruperea acelei bariere – măcar pentru o clipă – și lăsarea iubirii să pătrundă. Sunt fascinată de oameni și de micile interacțiuni magice care pot schimba vieți. De exemplu, Paperboy a fost inspirat de o experiență personală: într-o noapte, după ce am rămas blocată afară, după ce avusesem o perioadă grea. Un om care livra ziare s-a așezat lângă mine, m-a ascultat și mi-a dat o îmbrățișare. A fost un moment frumos și plin de tandrețe între doi străini și, deși nu l-am mai văzut niciodată, a avut un impact de durată asupra mea. Cred în puterea unor astfel de momente mici și umile.

Titlul filmului, Solitude, sugerează ca temă principală singurătatea, dar nu este vorba doar despre asta. Crezi că această temă este deosebit de relevantă pentru Islanda, sau este o problemă universală?

Există cu siguranță o temă recurentă în arta islandeză care explorează singurătatea și izolarea. Contrastul dintre Reykjavik și peisajele rurale vaste este un aspect definitoriu al culturii noastre. Multe părți ale Islandei sunt extrem de izolate, iar acest spațiu și această liniște formează modul în care ne vedem pe noi înșine și interacționăm cu natura. Totuși, singurătatea și izolarea sunt sentimente universale. Într-un fel, singurătatea este cea mai împărtășită experiență umană – toți o simțim la un moment dat. Dar de multe ori ne lăsăm atât de absorbiți de propriile noastre lumi, încât uităm să ne vedem cu adevărat unii pe alții. Uneori, doar privindu-te în ochii cuiva și recunoscându-i prezența poate fi suficient. Cât despre migrarea rurală-urbană reflectată în film, este o problemă reală. Un exemplu care mi-a venit în minte citind scenariul este construcția unui baraj la începutul anilor 2000, care a inundat o mare zonă din natura islandeză. Mulți au protestat, legându-se de mașini, dar proiectul a continuat. Tatăl meu mi-a povestit odată despre un fermier din estul Islandei, căruia i-a fost oferită o sumă mare de bani pentru a-și vinde pământul. A refuzat, spunând: „Ce să fac cu acești bani?” Această poveste mi-a rămas în minte și a influențat abordarea mea asupra călătoriei personajului principal din Solitude.

Este primul tău lungmetraj. Care a fost cea mai mare diferență între realizarea scurtmetrajelor și regia unui lungmetraj? Cât a durat filmarea și ce te-a surprins în acest proces?

Cea mai mare schimbare a fost dimensiunea lucrurilor – filmări mai lungi, mai mulți oameni și multe detalii cu care nu am mai avut de-a face până atunci. Am produs și regizat scurtmetrajele mele independent, ocupându-mă de toate, de la finanțare la distribuție. A renunța la control și a avea încredere în echipa mea a fost o provocare, dar am fost norocoasă să am o echipă grozavă. Deși producția a fost mai mare, am vrut să păstrez intimitatea setului. Deoarece Solitude a fost un film cu un buget mic și o echipă relativ mică, am reușit să păstrăm atmosfera aceea unită, ca o familie. Filmările au durat 25 de zile – niciodată suficient timp, niciodată suficienți bani – dar am făcut să funcționeze. Partea cea mai înfricoșătoare pentru mine nu a fost filmarea în sine, ci ce se întâmplă după – să ai o mare premieră, unde toată lumea se concentrează asupra unui singur film. Când faci scurtmetraje, de obicei faci parte dintr-un program cu mai multe filme. Dar cu un lungmetraj, publicul se concentrează exclusiv pe munca ta. A fost înfricoșător, dar sper că va deveni mai ușor cu timpul.

Experiența lui Gunnar din film – părăsirea casei și întâlnirea cu refugiații – aduce paralele cu fenomenul migrației reale. Cât de mult ai schimbat scenariul original și cum ai lucrat cu autorul?

Am vrut ca filmul să se simtă cumva în afara unui  timp anume – fie că este 2005, 2010 sau astăzi, discuțiile despre migrație rămân aceleași. Deși povestea refugiaților nu este a mea să o spun, ea servește ca o reflecție a modului în care personajul principal vede lumea. Prin interacțiunile sale cu băiatul, filmul subliniază ipocrizia în modul în care societățile tratează refugiații, deși mulți islandezi au fost cândva la rândul lor refugiați. Cât despre scenariul original, este normal ca un regizor să facă un „pas” pentru a găsi esența poveștii. Pentru mine, aceasta a fost prietenia dintre cei două personaje principale. Rúnar, care regizase până atunci doar propriile sale scenarii, a fost extrem de generos – mi-a oferit spațiu să explorez. Unele momente au fost adăugate organic, precum secvența în care personajele lovesc în masă. Actorii au început să facă asta natural în timpul repetițiilor și mi-a plăcut energia, așa că am inclus-o. La fel s-a întâmplat și cu secvența de dans. Aceste mici detalii au ajutat la aducerea filmului la viață.

Unele teme din film sunt sensibile. Cum ai abordat lucrul cu actorul copil, mai ales în secvențele cu încărcătură emoțională?

Este o întrebare foarte bună. Am mai lucrat cu actori copii și am dezvoltat un proces de casting care ajută la găsirea acelei calități speciale și naturale în interpretare. Cel mai important lucru este construirea încrederii. De la momentul castingului până la filmare, am petrecut timp împreună – uneori doar mergând la o cafenea pentru un desert și vorbind despre lucruri nelegate de film. Asta a ajutat la crearea unui mediu confortabil. Pentru secvențele mai delicate, am avut un coordonator de intimitate, mai ales pentru secvența în care se dezbracă. Este esențial să lăsăm profesioniștii să se ocupe corect de aceste aspecte. Ea a fost excelentă în jobul ei, asigurându-se că există un spațiu sigur pentru toată lumea. Am avut și noroc că Þröstur (Þröstur Leó Gunnarsson, actorul adult principal) a fost extrem de răbdător cu Hermann (Hermann Samúelsson, actorul copil). L-a luat sub aripa sa și au construit o legătură puternică, pe care sper că o puteți vedea pe ecran.

Și da, spuneam înainte de proiecția filmului Driving Mum ( 2022, r. Hilmar Oddsson) că el (Þröstur Leó Gunnarsson ) este, așa cum l-ai numit, un „tezaur național”, după cum mi-ai spus zilele acestea. Este un actor foarte cunoscut. Poți să ne spui puțin mai multe despre cum a fost să lucrezi cu el?

Îmi place să vorbesc despre Þröstur! Îl ador pe acest om. Are unul dintre acele chipuri… este atât de interesant din punct de vedere vizual! Aș putea să mă uit la el doar la nasul lui și tot mi s-ar părea captivant – foarte, foarte cinematografic. Are un fel de duritate în trăsături, dar și o bunătate aparte. A fost mereu în roluri secundare – un adevărat tezaur național, pentru că oriunde îl vezi, este fantastic. Dar nu a avut până acum un moment cu adevărat de strălucire, pe care chiar îl merită.

La un moment dat, a luat o pauză de la actorie și a lucrat ca pescar. Este un om atât de fascinant! Când am citit scenariul, chipul lui mi-a apărut instantaneu în minte – nu a fost nicio îndoială. L-am întâlnit o singură dată înainte de film și am stat de vorbă ca și cum ar fi fost unchiul meu. Mi-aș fi dorit să fie și el aici astăzi.

Cred că nu multe țări ar putea produce un astfel de film, cu o cinematografie atât de sensibilă. Vreau să te întreb cum a fost primit filmul  și care sunt proiectele tale viitoare? La ce lucrezi acum?

Cred că filmul a avut un parcurs neobișnuit. În țara mea a avut o prezență modestă. Am avut multe filme care abordează teme legate de viața la țară, de izolare – nu știu dacă ați văzut Rams (2015, r. Grímur Hákonarson), dar avem o mulțime de filme cu bătrâni, cu povești despre bărbați tăcuți.

Dar Solitude a fost mereu despre această prietenie neobișnuit,  care se desfășoară în oraș. Am încercat să le explic oamenilor că nu este doar despre fermieri singuratici, izolați la țară – este un film mai lejer, mai cald.

Filmul a avut un parcurs foarte bun în afara țării, a fost proiectat în Franța și în multe alte locuri. Încă sunt șocată că acest mic film a reușit să aibă propria lui viață. Și acum sunt aici cu el. Este genul de film care nu este pentru toată lumea, ceea ce cred că este un lucru bun. Îmi place că provoacă discuții – asta este sănătos, atât pentru spectatori, cât și pentru mine ca regizor.

Cât despre proiectele viitoare, am câteva idei de scenarii de lungmetraj la care lucrez. Aștept acel moment de inspirație în care să „vărs” cuvintele pe pagină – scuzați expresia! Sunt în faza de dezvoltare și, în același timp, încerc să îmi trăiesc viața și să mă descopăr și în afara muncii mele.

Vorbeam despre cum acest film nu este bazat pe scenariul tău și că povestea nu se centrează pe personaje apropiate de vârsta ta. Dar din discuțiile noastre, simt că totuși este destul de personal pentru tine. Ai menționat că ai crescut la țară sau într-un oraș mic înainte de a te muta la Reykjavik. Și ai studiat scenaristică și regie la New York înainte de a-ți continua studiile în altă parte. Crezi că experiențele tale – mutatul în orașe mari, adaptarea la locuri noi – au influențat filmul într-un fel?

Cred că ai dreptate. Dacă ești sincer cu munca ta, întotdeauna pui mici „bucățele” din tine în tot ceea ce faci, chiar dacă nu este povestea ta personală. Deși aceasta nu este o poveste despre o femeie de 30 de ani, am pus totul în ea, așa că părți din mine sunt acolo. Cred că am această curiozitate despre oameni – îmi place să-i observ și să captez mici momente. De câte ori folosesc transportul public, de exemplu – în timpul facultății, a fi în metroul din New York era ceva magic pentru mine. Mă așezam cu caietul în brațe, urmărind toți acești oameni pe care nu-i voi mai vedea niciodată, încercând să păstrez câte ceva din lucrurile mici care îmi atrăgeau atenția. Deci, da, observația ta este corectă.

În Driving Mum, vedem multe peisaje islandeze – diferite locații care se simt destul de grandioase. Și în Solitude, există și un puternic sentiment al locului. Te gândești conștient la felul în care filmezi peisajele sau vine natural?

Cred că, atunci când vine vorba de natura din Islanda, este foarte ușor ca aceasta să devină doar o „imagine frumoasă”. Dar am știut întotdeauna că vreau să filmez peisajul cu un scop. Fiecare cadru trebuia să se conecteze la personaj, nu doar să fie acolo pentru a arăta spectaculos. În Solitude, peisajul este profund legat de emoțiile protagonistului. Fiecare loc prin care trece reflectă ceva din călătoria lui interioară. Așadar, am fost foarte determinată să nu includ niciun cadru care nu servea poveștii. Este complicat, pentru că natura Islandei este uluitoare, dar trebuie să respecți puterea ei și să o folosești într-un mod semnificativ pentru povestea ta.

Filmările în Islanda trebuie să fie imprevizibile din cauza vremii. Au fost momente când a trebuit să schimbi planurile din cauza condițiilor? Există vreo poveste amuzantă de pe platou?

O întrebare foarte bună! Dacă vrei să filmezi în Islanda, trebuie să fii extrem de adaptabil. Vremea se schimbă constant – nu există un teren de mijloc. A trebuit de multe ori să evacuăm locațiile mai devreme din cauza vântului prea puternic. Alcătuirea programului a fost, de asemenea, o provocare – iernile sunt complet întunecate, în timp ce verile au lumină de 24 de ore, astfel că filmarea noaptea este aproape imposibilă în anumite sezoane. Un lucru care m-a uimit a fost „magia filmului” pe care am reușit să o realizăm cu bugetul nostru mic. Secvența cu casa inundată, de exemplu – a fost realizată cu o combinație de efecte vizuale și design de producție. Privind cum s-a realizat acest lucru, mi-a adus aminte de când eram copil și mă uitam la DVD-urile cu filmări „din culise” ale unor mari producții  și eram fascinată de cum se fac filmele.

Când protagonistul își ia rămas bun de la băiat, părea că era pregătit să părăsească orașul și să se întoarcă la țară, poate chiar să cumpere o altă fermă. Dar apoi se întoarce în oraș. De ce?

El este un om simplu și liniștit, iar plecarea lui de la țară a părut grăbită. Mintea lui era încă la viața veche – casa lui, calul lui, tot ce a lăsat în urmă. Nu renunțase complet. Intrarea în apă nu a fost o tentativă de suicid – a fost un moment de emoție copleșitoare. Avea pur și simplu nevoie să fie acolo și să-și ia rămas bun cum se cuvine. Cât despre calulul său, dacă este într-adevăr acolo sau doar în mintea lui – nu știu. Acest lucru rămâne deschis interpretării.

Ai menționat că nu ai mai văzut filmul de mult timp. Acum că l-ai revăzut aici, la București, ai avut vreun moment în care ai gândit: „Aș fi făcut asta diferit”?

Absolut! Este întotdeauna interesant să îți revizitezi munca cu ochi noi. Distanța ajută la claritate. Un exemplu mic – există o lampă scufundată în apă într-un cadru care acum mă enervează. Mi se pare inutilă. Un exemplu mai mare este felul în care părinții din film reacționează la incidentul cu copilul. Este frustrant, pentru că noi, ca audiență, ne pasă de protagonist și știm ce fel de om este el. Dar secvența este importantă, pentru că subliniază cât de repede presupunem ce e mai rău despre oameni. Nu este ceva ce aș schimba neapărat, dar m-a făcut să reflectez asupra modului în care oamenii interpretează poveștile pe baza propriilor experiențe. Și asta face parte din frumusețea realizării de filme.

Ai menționat ceva mai devreme despre „micile bucățele din tine”, iar acest lucru se leagă de întrebarea mea. Finalul filmului este deschis, și nu știm dacă protagonistul va ieși afară să vorbească cu familia sa sau nu. Aș vrea să aflu părerea ta personală despre asta – ce crezi că ar face cineva aflat în situația lui? Ar putea să facă acest pas și să încerce să se conecteze mai mult, depășind solitudinea?

Îmi place foarte mult această întrebare pentru că îmi oferă ocazia să vorbesc despre editorul filmului, care este un prieten drag de-al meu. Am mai lucrat cu el înainte, iar acest final pe care l-am ales împreună arată magia colaborării noastre. Inițial, scenariul avea un final mai definit, în care totul era rezolvat și călătoria protagonistului părea completă. Dar într-o zi, editorul meu mi-a spus: „Am ceva să îți arăt. Nu te speria, e nebunesc, dar te rog să-l privești cu o minte deschisă.” Ce mi-a arătat a fost o structură nouă, care, după părerea lui, surprinde mai bine adevărata evoluție a personajului. În această versiune, protagonistul în sfârșit își lasă în urmă viața trecută, solitudinea și își ia rămas bun de la vechea viață, inclusiv de la casa și calul său iubit – lucrurile care îi aduseseră durere.

Am fost foarte recunoscătoare pentru creativitatea și generozitatea editorului meu, care a reconsiderat finalul și m-a făcut să-l privesc dintr-o lumină complet diferită. Era mult mai mult vorba despre o adevărată creștere emoțională, decât despre o rezolvare ușoară. La final, există o mică fărâmă de speranță – un zâmbet subtil pe fața personajului – și sper că asta transmite că lucrurile vor fi bine, că el va fi în regulă. De asemenea, sunt mici indicii că familia a înțeles probabil că situația nu era chiar cum o credeau ei și că lucrurile au scăpat de sub control. În final, însă, toată experiența asta aduce familia împreună și o reîntregește. Așadar, aceasta este o mică privire în culisele finalului.

Cum ai abordat montajul și modul în care ai construit cadrele? Ai avut vreo direcție specifică sau idei pe care ai dorit să le pui în practică?

Cred că principalul focus a fost găsirea ritmului potrivit pentru film. Povestea acestei familii se petrece într-un loc foarte deschis și liniștit, cu mult spațiu de respirație. A fost important să lăsăm povestea să curgă natural, la un ritm care să se simtă potrivit. De aceea filmul are 76 de minute. Inițial, am crezut că ar putea fi undeva la 90 de minute, dar pe măsură ce am lucrat la el, am realizat că unele părți erau mai puțin esențiale pentru ritmul filmului și a trebuit să fim foarte selectivi în ceea ce privește ce a ajuns în montajul final.

Este un film lent, un film liniștit, dar totuși are un anumit flux pe care am vrut să-l surprindem. În ceea ce privește umorul, cu siguranță există un umor subtil în film. Þröstur, actorul principal, este în mod natural hilar – prezența lui a adus mult umor subtil în secvențe. Cred că în acest tip de film, este vorba despre a observa acele mici lucruri amuzante care apar atunci când ești prezent în moment. Întotdeauna am încercat să îmi amintesc să nu mă pierd prea mult în structura lucrurilor sau să mă concentrez prea mult pe monitor (video assist). Este important să fii deschis la „arta de a observa” și să surprinzi acele mici momente magice dintre personaje, cum ar fi glumele mici sau interacțiunile care au loc între ele.

Mă bucur să aud râsetele din public. Este întotdeauna interesant să vezi cum umorul rezonează diferit în diferite țări și a fost plăcut să aud oamenii râzând la acele momente mici.

Poți să ne povestești puțin despre industria cinematografică din Islanda, care poate părea mică, dar de fapt produce filme importante. Care este poziția ta în această industrie? Cât de greu este să faci un prim film aici? Vedem cel puțin unul sau două filme importante în fiecare an, deci este o industrie foarte vibrantă. Știu că mulți cineaști, la un moment dat, vor să meargă pe plan internațional și să lucreze în afara țării. Ai menționat că și tu vrei să faci acest lucru, așa că poți să detaliezi gândurile tale?

Simt că în ultimii zece ani a existat o adevărată explozie în industria cinematografică din Islanda. Este un moment foarte interesant, iar talentele emergente este din ce în ce mai numeroase. De asemenea, de foarte puțin timp avem și o a doua școală de film cu liceță, ceea ce este un pas mare înainte.

Fiind o insulă izolată, este foarte sănătos pentru un cineast să meargă în afară. Dacă ai ocazia, ar trebui cu siguranță să o accepți – este un privilegiu. Sunt foarte recunoscătoare că am avut ocazia să studiez și să trăiesc într-un loc ca New York. Cred că este benefic să ai parte de o educație bună în afară și să te întorci cu acea experiență pentru a face o schimbare.

Atunci când am făcut scurtmetraje, cum ar fi Paperboy, și le-am mai apoi văzut având succes, am simțit că a este un progres natural. Dar, sincer, nu mă așteptam să fac primul meu lungmetraj chiar atât de repede după școala de film. A fost ceva ce s-a întâmplat pur și simplu, și s-a simțit ca fiind predestinat, mai ales datorită colaborării mele cu Rúnar Rúnarsson și scenariul său.

Mă simt incredibil de norocoasă că am fost sprijinită de Centrul de Film din Islanda. Islanda are o tradiție puternică de coproducții internaționale cu țări precum Slovacia și Franța, iar aceste parteneriate ajută foarte mult la realizarea filmelor. Deși suntem mici, cred că industria cinematografică din Islanda este foarte vibrantă și sunt foarte entuziasmată să fac parte din ea.

Altfel spus, sunt o aventurieră din fire. Vreau să explorez și să lucrez în alte locuri, dar Islanda va rămâne mereu acasă și voi continua să fac filme islandeze.