Hai la MȚR să vezi filmele care l-au influențat pe Martin Scorsese 

Articol de Marin Simona, 18 martie 2025, 16:59

Între 18 și 22 Martie, Cinema Muzeul Țăranului readuce pe marele ecran trei capodopere ale neorealismului italian 

Neorealismul italian a fost un curent cinematografic apărut în Italia la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, definindu-se printr-un stil autentic, centrat pe realitățile sociale și economice ale vremii. Acesta a marcat o ruptură față de filmele de studio idealizate, aducând pe ecran povești despre oamenii simpli, viața cotidiană și dificultățile perioadei postbelice. 

Filmele neorealismului italian utilizau actori neprofesioniști, filmări în locații reale, în loc de decoruri de studio și explorau universul și luptele zilnice ale oamenilor obișnuiți. Din punct de vedere stilistic, neorealiștii italieni foloseau cadre lungi, un montaj discret și un ritm narativ apropiat de realitate. De asemenea, lipseau finalurile de tip Hollywoodian, în care totul capătă o concluzie fericită până la urmă. 

Astăzi, regizori moderni, precum Matteo Garrone (Gomorra, 2008) și Alice Rohrwacher (Lazzaro felice, 2018), continuă tradiția neorealistă, portretizând viața celor marginalizați într-un stil autentic și lipsit de artificii. 

Ossessione (1943) r. Luchino Visconti 

Inspirat din romanul Poștașul sună întotdeauna de două ori de James M. Cain, Ossessione / Obsesie este considerat, împreună cu Fari nella nebbia / Headlights in the Fog, I bambini ci guardano / The Children Are Watching Us e 4 passi fra le nuvole / Four Steps in the Clouds, filmul care marchează nașterea curentului neorealist în cinematografia italiană prin locul unde se desfășoară acțiunea precum și prin forța expresivă și carnalitatea scenelor pasionale. 

Gino, un vagabond, ajunge la prăvălia lui Bragana, un bărbat necioplit căsătorit cu Giovanna, o femeie prea frumoasă pentru el. Gino mănâncă și nu plătește, iar proprietarul, ca despăgubire, îl pune să lucreze ca mecanic. Ceva se înfiripă încet între Gino și Giovanna, care devin apoi amanți. 

Dragostea lor interzisă îi impinge către un complot periculos: convinși că singura cale de a fi împreună este eliminarea lui Giuseppe, cei doi pun la cale asasinarea acestuia. Crima are loc, dar în loc să îi elibereze, le aduce vinovăție, paranoia și destrămarea relației. 

La vremea lansării, regimul fascist al lui Mussolini a considerat filmul prea sumbru și subversiv, ceea ce a dus la cenzurarea și distrugerea unor copii. Cinematografia oficială a vremii promova filme propagandistice și „telefoni bianchi” (comedii escapiste cu personaje din înalta societate, care evitau orice referință la problemele sociale). Totuși, Ossessione a supraviețuit și a devenit un film cult, fiind recunoscut astăzi drept un punct de cotitură în istoria cinematografiei italiene. 

Umberto D (1952) r. Vittorio De Sica 

Unul dintre cele mai semnificative filme neorealiste, un omagiu sincer și emoționant adus problemelor bătrâneții. Filmul relatează povestea simplă și crudă a unui bătrân funcționar public ajuns în mizerie, dar animat de o demnitate impresionantă. După o internare în spital, se gândește să se arunce în fața trenului, ca să dispară în tăcere și să nu mai fie o povară pentru nimeni dar, la venirea trenului, cățelușul lui iubit, alături de care se pregătea să moară, fuge. Atunci Umberto D îl urmărește și e deturnat de la ideea sinuciderii: viața, în fond, încă mai rezervă câteva speranțe. 

Scenariul filmului este scris de Vittorio de Sica alături de Cesare Zavattini, principalul scenarist al neorealismului italian și unul dintre cei mai mari susținători ai acestui current. Umberto D. este adesea considerat punctul culminant și, totodată, sfârșitul neorealismului italian clasic.  Spre deosebire de filmele anterioare, care abordau teme sociale mai largi (Hoții de biciclete, Roma, oraș deschis), acest film se concentrează pe o poveste intimă și personală, dar care reflectă o problemă socială majoră: abandonarea bătrânilor și lipsa de compasiune a societății moderne. 

Personajul lui Umberto Domenico Ferrari, interpretat magistral de Carlo Battisti, rămâne unul dintre cele mai sfâșietoare personaje din istoria cinema-ului, un simbol universal al luptei pentru demnitate. 

Una dintre cele mai semnificative secvențe din Umberto D. este cea în care Maria, tânăra servitoare, își începe dimineața în bucătăria pensiunii. Aceast fragment este unul dintre cele mai pure expresii ale stilului neorealist și are o importanță majoră în contextul filmului. 

Secvența o urmărește pe Maria făcând treburi casnice, pregătindu-și cafeaua și privind îngrijorată pe fereastră. Nu există muzică de fundal sau o acțiune dramatică evidentă – De Sica ne oferă un moment de viață autentic, aproape documentaristic. Publicul devine un observator al existenței sale modeste, fără ca regizorul să intervină prin artificii narative. În cinema-ul tradițional, astfel de scene erau considerate inutile, deoarece nu avansau acțiunea. Însă De Sica și Zavattini folosesc acest moment pentru a construi empatie, arătând că fiecare personaj, oricât de mic, are o poveste și o suferință interioară. Această secvență a influențat ulterior cinema-ul de artă, inspirând regizori ca Michelangelo Antonioni, Abbas Kiarostami și Béla Tarr, care au explorat ritmuri lente și observații detaliate asupra vieții cotidiene. 

La Strada (1954) r. Federico Fellini 

Este filmul care i-a asigurat notorietatea internațională lui Federico Fellini. A câștigat Oscarul pentru cel mai bun film într-o limbă străină la cea de-a 29ª ediție a Premiilor Oscar în 1957, anul în care a fost creată această categorie a premiilor.  

Gelsomina (Giulietta Masina), o fată săracă și naivă, este vândută de mama ei lui Zampanò (Anthony Quinn), un artist de circ ambulant brutal, care o învață să-i fie asistentă în spectacolele sale. Zampanò, un om aspru și lipsit de empatie, o tratează pe Gelsomina cu cruzime, dar ea rămâne loială, sperând să găsească un sens în relația lor. 

Filmul a fost prezentat și la cea de-a 15-a ediție a Festivalului de la Veneția, unde a fost primit prost de critica de „stânga”, fiind acuzat că refuză realismul și că se deschide către poveste și spiritualism.  

Însă Fellini considera că neorealismul nu trebuie să se limiteze doar la un anumit tip de subiecte, din sfera realității sociale. Într-un interviu din 1961 el subliniază relevanța esteticii folosite în cinematografia neorealistă, argumentând că: 

„Neorealismul nu înseamnă ce arăți, ci cum arăți. Este pur și simplu o manieră de a privi lumea fără idei preconcepute sau prejudecăți. Unii încă sunt convinși că neorealismul ar trebui folosit doar pentru a reda un anumit tip de realitate – mai exact, realitatea socială. Dar, în acest caz, devine propagandă.” 

Fellini se afla într-o poziție defensivă, răspunzând criticilor care îl acuzau că a trădat neorealismul, dar observațiile sale rămân pe deplin valabile. Dacă punem accent pe stil și ton, există numeroase opere care au fost neorealiste avant la lettre, atât în Italia, cât și în afara ei. 

Martin Scorsese a vorbit de nenumărate ori despre impactul profund pe care neorealismul italian l-a avut asupra carierei și stilului său cinematografic. În documentarul său My Voyage to Italy (1999), Scorsese explorează istoria cinematografiei italiene și descrie cum filme precum Roma, oraș deschis (Rossellini), Hoții de biciclete (De Sica) și Umberto D. (De Sica) i-au influențat viziunea artistică. El consideră La Strada un film fundamental, care l-a inspirat în explorarea personajelor outsider și a relațiilor umane fragile (Taxi Driver, Raging Bull). 

Cele trei filme pot fi vizionate la Cinema Muzeul Țăranului, Studioul Horia Bernea, de la ora 20, în zilele de 18 Martie (Ossessione), 19 Martie (Umberto D) și 22 Martie (La Strada).