Ce-ți dorești de Ziua Națională?
Articol de Maria Gheorghiu, 1 decembrie 2015, 10:04
„Ce-ți dorești de Ziua Națională?” – ar putea fi o întrebare adresată tuturor celor care se consideră români.
Am să răspund eu prima, spunandu-vă așa:
Îmi doresc să văd din nou oamenii pe stradă zambind.
Îmi doresc să-i pot ierta pe cei care ne fură sistematic de atâta vreme, doar pentru a le da șansa îndreptării… Nu e utopic, nu?
Îmi doresc să-i văd pe semenii mei mai puțin încrâncenați (oricât ar fi de greu) și poate ceva mai determinați, înțelegând faptul că schimbarea începe individual. Nu în ultimul rand îmi doresc să fie șterse granițele care îi despart pe români de români. Îmi doresc să mă pot uita mai puțin vinovat în ochii fraților mei din România de dincolo de Prut, știind că am făcut tot ceea ce ținea de mine pentru a le demonstra că îmi pasă de soarta lor, că îmi doresc unirea și că ea e aproape… Dorințe simple, în mare parte realizabile… nimic spectaculos, lucruri ce țin de conștiință.
Să fii un bun român oriunde pașii te-ar purta! Să nu îți fie jenă să săruti drapelul tării tale în orice situație ai fi, să faci în așa fel încât să ți se lumineze fața și să spui oriunde, oricui cu mândrie că vii din România….
În fiecare an, de Ziua României scoatem etichetele de bun român din sertarul în care le păstram peste an și defilăm cu ele; ni le lipim cu mândrie pe frunte, pe piept…
Nu pot însă să nu mă intreb… ce am făcut, fiecare în parte, pentru a avea dreptul să facem asta?
A fi bun roman… ce înseamnă lucrul acesta în fiecare zi a vieții noastre și ce lucru semnificativ am făcut ca să ne batem cu pumnul în piept că suntem buni români o dată pe an? Întrebarea nu se vrea a fi o acuză ci doar un prilej de introspecție asupra propriei conștiințe naționale. Tare mult aș vrea să cred că sentimentul de „național” nu e doar o formă fără fond… Aș vrea să cred că nu doar tricolorul la vedere face dovada apartenenței noastre la România… Lucrul acesta trebuie acoperit cu fapte….
Cred că principala problemă astăzi pentru România, pentru români, este trezirea conștiinței. Se spunea odinioară despre noi că suntem un neam cinstit, primitor, harnic și vesel. Astăzi, mai avem curajul să spunem asta? Cu puțin efort eu spun că da… Mai departe, păstrand firul roș-galben-albastru, cred că sărbatoarea de la 1 Decembrie de astăzi nu este una completă: câtă vreme nu vom reuși să refacem conturul țării așa cum era la 1 Decembrie 1918, bucuria nu este întreagă… Există români în afara granițelor pentru care expresia „Patria-mamă” înseamnă doar dorință neîmplinită.
Cred ca o minimă implicare din partea fiecăruia pentru a le arăta că si ei sunt ai noștri, ar trebui să existe. Uneori, un gest, o vorbă bună, o mângâiere spusă din inimă către inimă, o carte scrisă în limba română, ar mai îndulci amarul înstrăinării.
Nu sunt cuvinte goale, am simțit până în sange asta. În urmă cu 4 ani, la Teatrul Verde din Chișinău, după un concert susținut „sub tăișul lacrimii”, o doamnă cu vocea tremurandă a venit la mine și m-a întrebat: „D-na Maria, caâd ne luați acasă?” Vocea aceea și lacrima ei mi-au ars sufletul… I-am răspuns atunci mai mult din impuls dar cu o mare dorință: „curând… foarte curând”.
Am știut atunci un singur lucru: că voi face tot ce ține de mine ca artist ca impulsul și dorința să se transforme în fapte pentru trezirea conștiinței de neam. Nu îmi este rușine să defilez cu asta și nu îmi pasă de cârcotașii care-și dau coate și ochii peste cap. Celor care consideră că e desuet să vorbesti despre toate acestea, le urez un călduros „La mulți ani”.
„Basarabia e România!” stă scris pe toate gardurile Românei. E timpul ca scrisul să să se transforme și de Ziua Națională a României; să simtă asta sufletul fiecărui român de pe ambele maluri ale Prutului.
Ar mai fi ceva, important totuși… Anul acesta să dăm sărbătoarea mai încet pentru a nu-i trezi pe cei 60… În Colectiv încă se plânge…
