Craciunul – între mit și tradiție

Articol de Maria Gheorghiu, 20 decembrie 2015, 14:45

Se apropie 25 decembrie și pentru fiecare dintre noi acestă zi are o semnificație aparte. Cu toții vorbim despre ea, o așteptăm, ne bucurăm, o preamărim, suntem de acord că e cea mai iubită, dar semnificația sărbătorii se pierde în negura vremii…

Din punct de vedere religios ea simbolizează Nașterea Domnului Iisus Cristos, cel care a fost trimis în lume de Tatăl Ceresc pentru a o mântui. Pentru alții, însă, mai puțin creștini sau chiar deloc, această zi reprezintă doar o sărbătoare păgână, în care singurele lucruri care contează sunt darurile aduse de Moș Crăciun, bradul împodobit și mesele îmbelșugate. Festinul culinar amintește mai degrabă de vechea sărbătoare romană care preamărea Soarele.

Încă din perioada împăratului Aurelian, în 25 decembrie era mare sărbătoare, pentru că proclamase această zi, în anul 274, ca fiind “Ziua soarelui invincibil”, cunoscută și ca Saturnalia.

Mai târziu, în anul 320, Papa Julius I, pentru a contracara sărbătoarea păgană a Saturnaliilor, declară ziua de 25 decembrie ca fiind ziua Nașterii Mântuitorului Iisus Hristos.

Și dacii preamăreau Soarele și de aici, obiceiul tăierii porcilor de Ignat, în ziua solstițiului de iarnă, ziua cea mai scurtă din an, când astrul zilei este cel mai slab. Pentru a spori puterea Soarelui (care reprezenta binele) în lupta sa cu Întunericul, erau sacrificați porcii, hrăniți spre întărire înainte de a fi tăiați, cu carne. După aceea, ziua începea să crească, lucrul acesta semnificând izbânda Luminii asupra Întunericului, Crăciunul, devenind astfel o sărbătoare luminată. De altfel, în multe dintre colindele noastre tradiționale apare Soarele ca simbol. Chiar obiceiul de a oferi colindătorilor mere și nuci rotunde precum Soarele, tot aici își are originea.

Mai tărziu a apărut și personificarea Crăciunului, el simbolizând un moș vesel, cu burtică, îmbrăcat în costum roșu care vine încărcat cu daruri și cu brad împodobit, prilej de bucurie pentru copii.

Legenda (pur comercială, inventată de americani și fiind asociată cu o anumită băutură răcoritoare, având ca semn distinct culorile alb-roșu ) spune că ”Moșul locuiește la Polul Nord împreună cu soția sa – Crăciunița, unde are o fabrică de jucării, care sunt făcute de ajutoarele sale, spiridușii. În timpul anului, el citește scrisorile copiilor cuminți și le face jucăriile dorite. În Ajun pune toate jucăriile în sac, le urcă în sanie și porneste în zbor cu renii săi: Rudolph, Dasher, Dancer, Prancer, Vixen, Comet, Cupid, Donder și Blitzen către casele copiilor. Intră în fiecare casă pe horn, acolo unde există, și lasă cadourile sub brad sau în cizmulița frumos decorată.” (tradiții.ro)

Dacă ar fi să dăm explicația religioasă, legenda spune așa: ”Când Fecioara Maria căuta un adăpost pentru a-l naște pe Domnul Iisus Hristos, ea a fost găzduită în casa lui Crăciun de soția acestuia. Se crede că acesta era un om rău, dar soția lui era miloasă și l-a ascuns în iesle de frica lui Crăciun. Crăciun a aflat, însă, și, mânios, i-a tăiat mâinile soției sale. Văzand acest lucru, Fecioara a lipit mâinile femeii la loc. Această minune a dus la schimbarea lui Crăciun într-un om bun și milostiv. De atunci el imparte cadouri tuturor oamenilor și încearca să-i facă pe toti fericiți.”(tradiții.ro).

Există însă și alte conotații pentru denumirea de Crăciun, el reprezentând în opinia profesorului Gheorghe Musu (1913-1987) ”butucul care era aprins în seara și noaptea dinaintea solstițiului de iarnă. Conform adepților religiilor naturiste, focul rezultat din arderea butucului, avea menirea să „întărească” soarele „amorțit”, să-i dea acestuia putere să-și continue călătoria sa. Când Hristos, numit „Soarele dreptății”, a luat locul „vechiului Soare” cinstit în religiile naturiste, a fost preluată și denumirea de Crăciun.” (creștinortodox.ro)

E bine de știut că din punct de vedere etimologic, denumirea românească de ”Crăciun” este una populară și nu religioasă.
Un obicei unic românesc, desprins din vechile ritualuri dacice, este cel al tăierii porcului de Ignat, el păstrându-se și astăzi în unele zone ale țării, acolo unde sentimentul apartenenței noastre dacice este încă foarte puternic.

Sacrificarea porcului înainte de Crăciun, Ignatul Porcilor sau Inătoarea, este o dovadă a modului în care o practică păgână a fost asociată cu o sărbătoare creștină.

În ceea ce privește colindatul, nu suntem unici, însă pentru români, el reprezintă una din cele mai importante activități legate de sărbătoarea Crăciunului.

Participarea este esențială, deoarece mulți cred că mergând la colindat, le va merge bine tot anul. În aceeași măsura se crede că primind colindatorii anul va fi bogat și cei din casă vor fi sănătoși.

În toate zonele țării mersul la colindat se păstrează cu sfințenie, tradiţiile vechi de secole fiind transmise din generație în generație, îmbrăcând însă forme diverse.

În Banat, colindătorii sunt atât copiii, cât şi cetele de tineri, numiţi “piţărăi”, ei mergând din casă în casă și având grijă ca nici una să nu rămână necolindată.

În prima zi de Crăciun, colindătorii merg cu „Steaua”, acest obicei amintind de astrul pe care l-au urmat Cei Trei Magi pentru a ajunge la locul unde s-a născut Pruncul Iisus. Aceasta trebuie dusă de către ”stelari”, copiii fiind cei desemnați să poarte vestea, asemenea Magilor care-l căutau, mergând după Steaua Sa.

Odată ajunși la casa gazdei, cei ce umblau cu Steaua cântau la poartă, la fereastră, la usă sau în casă, în fața icoanei, iar plata pentru străduința lor era fie în bani, fie în natură (colaci, mere, nuci, iar, în unele părti, chiar carne de porc.)

În România, obiceiul umblatului cu Steaua este practicat în toate zonele fără deosebiri semnificative.

Un alt obicei este cel al „Viflaimului” sau „Irozii”, reprezentând o scenetă prin care copiii refac, în casa sau în curtea gazdei, povestea naşterii lui Iisus. Tradiţia spune că cel care primeşte colindul va fi binecuvântat şi va avea numai noroc în anul care vine, un semn de bunăstare fiind şi dacă prima persoană care intră în casă de Crăciun este un bărbat.

În unele sate se păstrează şi un alt obicei: cel mai în vârstă membru al familiei trebuie să arunce în faţa colindătorilor boabe de grâu şi de porumb. Bătrânii spun că, dacă boabele peste care au trecut colindătorii vor fi amestecate cu sămânţa pe care o vor pune în brazdă, vor avea o recoltă foarte bună în anul următor.

Tot în Banat, există şi obiceiul ca sub faţa de masă pe care se vor aşeza bucatele sărbătoreşti, să se pună fire de fân şi seminţe de grâu, porumb sau Floarea-Soarelui, care se dau apoi la vite, ca să aibă în casă linişte şi bogăţie.

Se colindă din Ajunul Crăciunului până la Bobotează sau chiar până la Sfântul Ion, colindele având diferite teme.

Indiferent de modul în care alegem să sărbătorim Crăciunul, cel mai important lucru rămâne felul în care știm să ne bucurăm de sărbătoare și faptul că în cele mai multe cazuri aceasta aduce laolaltă familia și prietenii dar mai ales acel sentiment că fiecare încearcă să devină mai bun.

Crăciunul înseamnă LUMINĂ ȘI BUCURIE.