Punct de vedere asupra proiectului de lege de modificare a legii 41/1994
Articol de Stefania Grigore, 29 februarie 2016, 13:45
Incercarea de a salva TVR prin modificarea legii după care functionează cu succes radioul public nu face decât să dedice această lege televiziunii publice și să oculteze existența radioului, lăsându-l fără o lege care i-a permis performanța de lider de audiență.
Mecanismele prin care se speră că se va realiza resuscitarea SRTV se concentrează pe modul de selectare a candidaților pentru consiliul de administrație și pe separarea funcției de președinte de cea de director general.
Dar selectarea candidaților se poate face și acum după criteriile propuse de proiectul lege, care sunt, întâi de toate, criterii de bun simț. Este greu de înțeles de ce, în aplicarea actualei legi, selecția s-ar face după alte criterii.
In ce privește separarea funcțiilor și renunțarea la modelul francez al PDG, aceasta va limita posibilitatea de inițiativă a unui posibil manager cu potențial de succes și nu va ajuta cu nimic un posibil manager fără acest potențial.
Pe scurt, soluțiile pentru TVR aparțin de registrul resurselor manageriale și de creativitate și nu de cadrul legislativ, care nu poate produce el însuși ”viziune”.
În fine, dincolo de orice judecată de principiu, modificarea legii implica asumarea responsabilității pentru riscul de a destabiliza radioul public, care a demonstrat că actuala lege nu barează calea spre succes, fără nici o garanție pentru redresarea SRTV.
Am avansat în diferite ocazii, în calitate de director al ARCA, evaluarea că problemele TVR sunt generate de încercarea, care nu apare în cazul radioului public, de a face din competiția pentru publicitate, în scopul de a câștiga un venit care reprezintă azi a douăzecia parte din venitul asigurat de taxa tv, pivotul strategiei de administrare a fondurilor provenite din această taxă.
Acest comportament este în contradicție cu necesitatea realizării uneia dintre principalele sarcini ale posturilor publice, așa cum a fost definită prin rezolutia de la Praga din 1994 a Conferintei Ministeriale Europene asupra politicii in mass media : solidarizarea socială.
Căci, așa cum arată un studiu EBU, o companie media care depinde de finantarea prin publicitate va fi supusa presiunii de a obtine audienta acelor categorii ale populatiei care sunt mai interesante pentru companiile care fac publicitate produselor lor. In felul acesta, principalul rol, anume realizarea coeziunii sociale, este obturat de interese legate de doar anumite categorii ale populatiei.
În cazul TVR, eliminarea tentației audienței pentru publicitate, prin eliminarea din lege a dreptului de a difuza publicitate sau prin simpla modificare de atitudine, ar favoriza reordonarea pe principii legitime a activității acesteia.
Eventuala finanțare de la buget a achiziției de programe, propusă de proiectul de lege, ar fi acceptabilă numai în condițiile retragerii TVR din competiția pentru publicitate, pentru a nu produce distorsiuni și discriminări în relația cu televiziunile private și desigur în condițiile în care s-ar alinia reglementărilor privind ajutorul de stat, în sensul dedicării acestor fonduri strict pentru achiziția de ”produse” culturale.
In paralel, este necesara o regândire bazată pe același principiu al solidarizării evocat mai sus și a modului de finanțare prin ”taxa” a posturilor publice.
La origine, finantarea prin taxe a fost definită ca o autorizare de a receptiona programele publice, si trebuie remarcat aici ca reglementarile pana de curand in vigoare in Romania (HG 516 si 517/ 1994) mentineau aceasta definire originara, care este astazi depasita, mergand pana la a caracteriza drept contravenții acte ale cetateanului care, potential, putea receptiona programele publice (pentru ca poseda un aparat radio sau tv fara sa il declare), in relatia sa cu obligatia de a primi aceasta autorizare.
Dar, in lumina Declaratiei Universale a Drepturilor Omului, nu se mai poate accepta astazi ca ar fi necesara o autorizare a cetateanului de a receptiona programele publice, accesul nediscriminatoriu si universal la aceste programe fiind garantat în virtutea dreptului la informare. De aceea, astazi, obligatia de plati o taxa destinata posturilor publice este perceputa in Europa ca o contributie generală la finantarea acestora, necesara pentru sustinerea posibilitatii universale de a le receptiona programele si nu ca mod de a obtine o autorizare individuala, precum si ca act de solidarizare a publicului general cu valori sociale unanim acceptate. Această contribuție este general obligatorie pentru toți cetățenii, desigur cu excepții pentru cazurile unor resursele financiare limitate.
Anexez extrase din un comunicat ARCA din 2003.
George Chiriță
Director executiv ARCA
(Extras comunicat ARCA 2003)
«Ne aliniem astfel interesului constant prezent in tarile europene, ca si la nivelul diverselor structuri comunitare, de a defini si prezerva un rol important posturilor publice de radio si televiziune in societate.
Astfel, rezolutia de la Praga din 1994 a Conferintei Ministeriale Europene asupra politicii in mass media a definit serviciile publice prin cateva caracteristici esentiale: “vectori ai pluralismului, factori de coeziune sociala si de integrare a tuturor indivizilor, forumuri de dezbateri publice, sursa de informare impartiala, fara alternativa de rabat de la standarde inalte de calitate a programelor sub influenta fortelor pietii”. Editia urmatoare a aceleiasi conferinte, care a avut loc in 1997 la Salonic, revenea asupra definirii rolului companiilor publice de radio si tv in dezvoltarea coeziunii sociale. Tot astfel, o rezolutie a Parlamentului European din 1996 se referea la rolul posturilor publice in a configura opinia publica prin implicarea tuturor categoriilor sociale. In 1997, protocolul asupra sistemului companiilor publice de radio si tv stabilit la Amsterdam de statele membre ale Uniunii Europene caracteriza acest sistem in relatie directa cu nevoile democratice, sociale si culturale ale societatii.
Pe fundalul acestor evaluari asupra identitatii de continut a programelor publice, un studiu realizat de Uniunea Europeana a Societatilor publice de Radio si Televiziune (European Broadcasting Union) stabileste o legatura directa intre modul de finantare a posturilor publice si continutul programelor acestora. Astfel, o companie care depinde in mai mare masura de finantarea prin publicitate va fi supusa presiunii de a obtine audienta acelor categorii ale populatiei care sunt mai interesante pentru companiile care fac publicitate produselor lor. In felul acesta, principalul lor rol, anume realizarea coeziunii sociale, este obturat de interese legate de doar anumite categorii ale populatiei. Pe scurt, spune acest studiu, rezulta din aceasta o „comercializare” a programelor. Tot astfel, finantarea in cote importante de la bugetul de stat a unei companii publice induce riscul unei influente a guvernului asupra politicii editoriale, spune acelasi studiu. De aceea, in modelul unei legi a companiilor publice de radio si televiziune elaborat de Uniunea Internationala de Telecomunicatii si de UNESCO cu cativa ani in urma se arata ca finantarea acestor companii din surse bugetare trebuie sa se faca doar in mica masura si doar pentru acoperirea unor necesitati precis cuantificabile, cum ar fi cele de transmitere a semnalului, dupa cum finantarea prin publicitate trebuie sa ramana doar o sursa secundara.
Calea de finantare consacrata insa a asigura cel mai bine integritatea identitatii unui program public, definita in raport cu interesul public, este taxa de radio si/sau televiziune. La origine, finantarea prin taxe a fost definita ca o autorizare de a receptiona programele publice, si trebuie remarcat aici ca reglementarile pana de curand in vigoare in Romania (HG 516 si 517/ 1994) mentineau aceasta definire originara, care este astazi depasita, mergand pana la a caracteriza ca infractiuni acte ale cetateanului care, potential, putea receptiona programele publice (pentru ca poseda un aparat radio fara sa il declare), in relatia sa cu obligatia de a primi aceasta autorizare. Dar, in lumina Declaratiei Universale a Drepturilor Omului, nu se mai accepta astazi ca ar fi necesara o autorizare a cetateanului de a receptiona programele publice, accesul nediscriminatoriu si universal la aceste programe fiind garantat. De aceea astazi, obligatia de plati o taxa destinata posturilor publice este perceputa in Europa ca o contributie la finantarea acestora, necesara pentru sustinerea posibilitatii universale de a le receptiona programele si nu ca mod de a obtine o autorizare individuala, precum si ca act de solidarizare a publicului general cu valori sociale unanim acceptate.
