O carte pe care nu ar trebui să o lăsați necitită, mai ales dacă vă place cafeaua, este „Povestea cafelei turcești” scrisă de M. Sabri Koz și Kemalettin Kuzucu și apărută în traducere românească la editura Corint.
Se spune că „o ceașcă de cafea nu se uită vreme de 40 de ani”, dar contează oare dacă bei această ceașcă la Istanbul, la București, la Constanța sau la Paris? Până la urmă cei 40 de ani care nu se uită contează, indiferent unde ne este servită cafeaua, iar motivul pentru o nouă ceașcă trebuie să fie o sărbătorire plăcută.
Însă în spatele ceșcuței de cafea, pe care o bem pe fugă dimineața sau la o întâlnire plăcută cu prietenii, este o întreagă cultură cu o istorie care adesea întrece orice ficțiune.
Chiar denumirea de cafea a prilejuit multe discuții între filologi si istorici. Se știe că legenda potrivit căreia această plantă, ce avea să cucerească lumea prin calitățile ei, a fost descoperită de un păstor din Etiopia care a observat cât de vioaie sunt caprele lui atunci când mănâncă din frunzele unui anume arbust.
Azi, cafeaua se cultivă în 70 de țări de pe trei continente.
Atunci de ce se numește „cafea turcească” și nu altfel, este și întrebarea la care încearcă să ne răspundă cartea „Povestea cafelei turcești”.
În același timp, istoricul turc, Mahmud Sâdic, analizează nașterea acestei expresii într-un studiu publicat într-o revistă de știință, artă și literatură din anul 1894.
Se spune că cea mai bună cafea se cultiva în Yemen, însă cum nici alunele de Damasc,-adică fisticul – nu se cultivă la Damasc – nici cafeaua nu se cultiva în Turcia.
Apoi cafeaua a trecut în Persia. De asemenea, ea mai era folosită aici de către misticii sufiți care foloseau cafeaua pentru a nu simți oboseală si a se putea ruga si în timpul nopții.
De unde vine denumirea de „cafea”? Filologii susțin că aceasta vine de la „Kafva”, cuvânt de origine arabă care înseamnă putere dar și energie.
Însă relația turcilor cu cafeaua avea să înceapă în vremea sultanului Suleyman I, când otomanii cuceresc Yemenul și încep să controleze comerțul cu cafea. Tot ei vor pune la punct niște tehnici de prăjire a cafelei care îi vor da acea aromă îmbietoare și acel gust cu care această băutură avea să cucearească lumea.
Prima cafenea avea să apară în Istanbul tot în vremea domniei lui Suleyman, când doi bărbați, pe nume Hakem și Șems deschid un local unde se putea bea cafea. Apoi alții le vor urma exemplul.
Europenii vor face cunoștiință cu această băutură abia spre sfârșitul secolului al 16-lea. Primii europeni care au gustat enigmatica și parfumata băutură au fost diplomații țărilor din Europa care își desfășurau activitatea la Istanbul. Iar de aici și până la apariția primelor cafenele de pe bătrânul continent nu mai este o istorie atât de lungă.
Încet-încet, această băutură de origine africană va ajunge să schimbe obiceiuri, să ducă la apariția unor ustensile noi, să ușureze conversațiile. să stârnească suspiciuni sau, dimpotrivă, încredere, să ușureze conversațiile și chiar începutul unor relații și să ascută mințile oamenilor.
Veți afla și mai multe din cartea „Povestea cafelei turcești”, unde sunt luate pe rând, de la istoricul cafelei turcești și până la termiologia preparării ei dar și influentele pe care această băutură, de care omul zilelor noastre nu se poate lipsi, a ajuns să le aibă în literatură, în muzică, în arta ceramicii și chiar în teatru.
Cartea este, de asemenea, bogat ilustrată și scrisă într-un stil accesibil pentru oricine, așa că nu o veți lăsa din mână până când nu veți întoarce și ultima pagină.
