Ieri am ieșit din casă.
Am fost nevoit.
Pentru că alimentele se împuținaseră.
Aveam la mine tot ce trebuie. Buletinul de identitate, declarația pe proprie răspundere, niște bani, mănușile chirurgicale, masca, dezinfectantul, punguța cu susan, tot.
Foarte aproape de apartamentul în care locuiesc se află un butic, de unde mă aprovizionam eu de obicei, în vremurile bune.
Acum nu prea mai are de niciunele, dar am intrat oricum, pentru a o saluta pe doamna care vinde.
Noi doi avem un salut secret, eu o salut spunând “drojdiespirtmălai?” iar doamna îmi răspunde imediat “n-avem…” Pe urmă plec.
Ieri însă, ceva neașteptat s-a întâmplat.
Am intrat în butic, am salutat-o pe doamnă, dânsa mi-a răspuns ca de obicei “n-avem…” și am dat să ies, doar că am auzit (ca prin vis) “…drojdie”.
M-am întors încetișor către doamnă. “Cum?” i-am zis, cu vocea tremurând de emoție. “N-avem drojdie”, îmi răspunde, vizibil deranjată că trebuie să repete informația.
– Deci aveți spirt? șoptesc, de frică să nu tulbur momentul magic la care eram martor.
– Da.
– Și mălai? (deja eram copleșit).
– Exact.
– Și îmi îngăduiți să cumpăr 2 sticluțe de spirt?
– Da.
– …și 4 pachețele de mălai?
– Desigur.
– Cât costă cu totul?
– Spirtul 30 și mălaiul 12. Deci 42 de lei.
Scot 42 de lei din buzunar și aștept cuminte până ce doamna adună toate produsele și se întoarce în spatele tejghelei. Ne studiem unul pe celălalt preț de câteva secunde.
– Păi… dați-mi spirtul și mălaiul…
– Nu pot, îmi răspunde doamna, ținând în continuare în brațe spirtul și mălaiul meu.
– De ce nu puteți?
– Pentru că nu pot să mă apropii de dumneavoastră, trebuie să păstrăm distanța regulamentară.
– Dar între noi e cel puțin un metru, stimată doamnă…
– Da, dar dacă întindem mâinile distanța se anulează…
– Serios? Deci nu e ca la poziția de ofsaid? Adică să se măsoare din locul unde ne sunt picioarele?
– Nu, nu e. Între noi trebuie să fie un metru chiar dacă avem mâinile întinse, cel puțin așa am înțeles eu.
– Ok. Păi atunci puneți dumneavoastră spirtul și mălaiul pe tejghea, faceți un pas înapoi, eu le iau, plătesc și plec.
– Și dacă plecați fără să plătiți? Mai bine puneți dumneavoastră banii pe tejghea, faceți un pas înapoi, eu vin să iau banii, las pe tejghea produsele, fac un pas înapoi și pe urmă veniți să le luați.
Acum eu sunt cel care are dubii. Sunt totuși 42 de lei…
– Mi le puteți păstra până mâine? Nu de alta, dar poate între timp apare o nouă ordonanță, care să reglementeze și astfel de situații nedorite…
– Desigur, îmi răspunde doamna, fericită că totul s-a terminat cu bine.
Am ajuns acasă repede, fără să mai cumpăr nimic. Oricum închiseseră deja peste tot…
Știe cineva la ce oră se dă următoarea ordonanță?
