Marin Coman umblă prin propria carte precum Diogene, dar nu cu o lampă aprinsă pentru a găsi la lumina zilei un om cinstit, ci cu un stil literar pe care îl pedepsește sau îl recompensează din când în când prin umor și foarte des prin cinism. Când scapă nepedepsit, acest stil unic al autorului este de-a dreptul încântător.
“Nopți albe, zile negre” este o carte perfectă pentru a fi citită când ai o stare de bine de orice fel și chestia asta a început să te plictisească sau să te enerveze. Marian Coman este cel mai potrivit remediu, doctorul autorizat care îți oferă numaidecât pastila deznădejdii, omul chiar nu te lasă la greu, simte imediat când motivele de bucurie ale vieții au început să pună prea mare presiune asupra ta și îți rezolvă cu mare finețe problema, încă de la primele pagini.
Autorul nu greșește, are dreptate, cam așa stă treaba, în carte sau altundeva. Toată lumea a trăit cât a trăit da’ până la urmă tot a murit, n-ai ce să faci, asta e, vezi să nu care cumva să uiți. Și cum ai putea oare să uiți, dacă ții mereu “Nopți albe, zile negre” pe noptieră, lângă ceas, ca să-ți dea împreună deșteptarea în fiecare dimineață.
