Mi se întâmplă destul de des să aud sau să citesc „romanul x este deschizător de noi drumuri în literatură” și aproape de fiecare dată sunt dezamăgit de conținut, pentru că lucrurile nu stau chiar așa (sau nici vorbă de așa ceva).
Propoziția „romanul x este deschizător de noi drumuri în literatură”, deși continuă să reprezinte o momeală pentru mine, nu e altceva decât un șablon folosit de criticii literari sau de vorbitorii de la lansările de carte pentru a încheia cât mai repede corvoada la care par a fi supuși.
„Stil inedit”, „noi drumuri”, „am devorat paginile” și la revedere, mai avem evenimente culturale pe lista de azi și ne grăbim să ajungem la timp.
În recenziile despre romanul lui Zelazny, criticii s-au înghesuit să afirme că este deschizător de noi drumuri, așa că musteam de scepticism când am început să citesc. Mai mult decât atât, „Nemuritorul” împărțise premiul Hugo cu „Dune”, cartea lui Frank Herbert, o premieră pentru această distincție care de la bun început fusese acordată în fiecare an doar unui singur scriitor, iar lucrul acesta mi se părea deja absurd.
Dar chiar și așa, mustind de scepticism, am citit cartea.
Și cred în continuare că „Dune” nu poate avea rival și nu trebuia să împartă premiul cu nimeni, dar da, „Nemuritorul” deschide un nou drum în literatură, și nu doar în cea SF@F.
Și nu puțini au fost cei care l-au urmat. China Mieville cu „Regele Șobolan”… Neil Gayman cu „Zei Americani” și „Băieții lui Anansi”… Scriitori de clasă care, plecând de la ideile lui Zelazny, au dăruit la rândul lor lucrări excepționale cititorilor.
Nu mai am evenimente culturale pe lista de azi și nu mă grăbesc niciunde, așa că „stil inedit”, „noi drumuri” și „am devorat paginile” nu sunt lucruri pe care să vi le spun de formă.
Cartea lui Zelazny este unică, și trebuie citită, fără a fi însă comparată cu „Dune”. Pentru că dacă ne apucăm să comparăm ce avem prin bibliotecă cu „Dune”, nu prea ne mai rămâne nimic de citit.
