Chiar dacă istoria pare, în aceste vremuri de restriște, o știință complet nefolositoare, totuși rememorând vremile de mult trecute am putea să tragem învățăminte asupra lucrurilor de astăzi.
Pentru că epidemia de SARS-COV-2 nu este nici pe departe prima molimă care se abătu asupra orașului de pe malurile Dâmboviței. Ciuma și holera bântuiră și ele, la vremea lor, ani la rând Bucureștii și luară multe vieți.
Mai întotdeauna, molima nu veni singură. Ciuma sau holera apărură după cotropiri și jafuri ale turcilor și tătarilor ori după războaie purtate de otomani cu rușii sau austriecii. Mai mereu, molima venea după ce o armie numeroasă trecea sau stătea mai multă vreme prin Țările Române.
După ciumă, după holeră, fiindcă multe vieți erau secerate, iar oamenii fugeau ca să-și scape viețile, lăsându-și în urmă agoniseala, deci după molimă, venea foametea, care, la rândul ei, lua alte multe vieți.
Așadar, pentru prima oară, ciuma este menționată în 1443, în Moldova.
În 1456, pe 11 iunie, pare că ciumei îi cade victimă cel mai mare comandant de oști de la vremea aceea al creștinătății.
Iancu de Hunedoara, la acea vreme mare comandant al Ungariei, muri, în tabăra de la Zemun, lângă Belgrad, la doar trei săptămâni după marea victorie a armatelor creştine împotriva otomanilor care au asediat Belgradul, conduşi de Mahomed al doilea, cuceritorul Constantinopolului.
Unii istorici susţin că în bătălia de la Belgrad şi în timpul retragerii oştilor lui Mahomed al doilea ar fi murit aproape 50.000 de otomani, în timp ce pierderile suferite de armata lui Iancu de Hunedoara au fost mult mai reduse.
Moartea voievodului din Transilvania, susţin unii istorici, ar fi fost cauzată de epuizarea fizică şi de epidemia de ciumă care cuprinsese tabăra militară, pustiită de armatele sale după retragerea turcilor.
„Şi din această oboseală a căzut în friguri, din a căror cauză s-a consumat de tot. Medicamentele doctorilor au fost zadarnice. I-au dat sfatul să schimbe aerul şi a pornit cu prietenii săi în Semlin, ca acolo, la aer nou, să-şi învioreze corpul. Acolo erau ambii săi fii şi mai mulţi prieteni, cu Capistran dimpreună. Medicii erau îngrijoraţi asupra vieţii lui, deoarece temperatura nu mai înceta şi neîntrerupt îl mistuia. Şi Capistran a început a-l face atent, că aceasta este voinţa lui Dumnezeu, că voieşte să-l ducă din această viaţă mizerabilă, la fericirea eternă. Deci să se îngrijească de testament, să le rânduiască toate în ordine frumoasă şi bună şi să se gândească şi de suflet ca şi un creştin bun”, relata cronicarul Gaşpar Heltai, din secolul al XVI-lea.
În 1476, ciuma bântuia și Țara Românească și Moldova, iar în 1480 și 1495 este atestată în Transilvania și Țara Românească.
La 1660, turcii și tătarii năvăliră în Moldova și Țara Românească, făcură mare pustiire și luară cu ei peste 50 de mii de robi, zic cronicile. După această năvălire, veni ciuma.
În 1676, în vremea domniei lui Gheorghe Duca Vodă, Bucureștii sunt bântuiți de ciumă, iar Domnul se retrage la moșia de la Cocorăști a comisului Vlad Cocorescu.
Caimacamii, pe care Vodă Duca îi lăsase la București, fugiră și ei de groaza molimi și Capitala rămase pustie, până în anul următor, când ciuma dispăru.
Dar, în urma acestei molime, la 1677, se înființă corpul „cioclilor”. Aceștia erau recrutați dintre foștii ciumați care scapaseră de la moarte și de care se zicea că molima nu se mai leagă. Cioclii trebuiau să strângă morții de ciumă, și de prin case, și să-i îngroape.
Și la începutul domniei lui Constantin Brâncoveanu, la 1689, Bucureștii erau bântuiți de ciumă. Molima dispăru doar pentru a reveni peste patru ani, în 1693.
Pe timp de molimă, Vodă Brâncoveanu se refugia la Cotroceni sau la Plătărești. După ce termină de zidit palatele, el se retrăgea la Mogoșoaia. Numai în 1706-1707, când ciuma fu pustiitoare, Brâncoveanu plecă la Târgoviște.
În vreme ce marea boierime se retrăgea pe la conace și moșii, sărăcimea Bucureștilor, care nu avea căruțe ca să fugă din oraș, își părăsea casele și fugea, care cum putea și cum se nimerea, pe câmpuri, prin păduri și munți.
Micii boiernași de țară, care nu puteau lăsa casele în paza cuiva, când fugea din Calea ciumei, își dădea agoniseala în păstrarea preoților, că să le țină în biserici.
Mulți dintre cei plecați în pribegie își găseau moartea din cauza molomei și, în acest chip, lucrurile lor rămâneau la mâna preoților.
La 1718, în urma războiului dintre turci și austrieci, în urma pustiirii făcute de oștile otomane, începe foametea în Țara Românească. Dar oștirile turcești nu lăsară în urmă doar pustiire și foametea, ci și ciuma, după cum stă scris pe crucea de piatră înălțată în Biserica „Oboru Vechi” de către serdarul Matei Mogoș, cruce ce se păstrează până în ziua de astăzi.
La 1735, Vodă Grigore Ghica încercă să stăvilească molima. Printre altele, el înființă un spital, la Pantelimon, care avea o secție de ciumați. Dar eforturile Domnului nu putură ține piept ciumei.
Între 1737 și 1738, în timpul celei de-a treia domnii a lui Constantin Vodă Mavrocordat, numai în București ciuma seceră 33 de mii de vieți plus 233 de preoți și 3 arhierei. Un cronicar grec, Constantin Dapontes, consemna că, în 1738, numai din iunie până în octombrie se stinseră de ciumă 10 mii de suflete, în București.
În timpul celei de-a doua domnii a lui Vodă Grigore Ghica, la 1752, se înființă „breasla ciocliilor”. Aceasta era compusă din 20 de Cioclii, în fruntea cărora fu pus un „căpitan”, mai târziu numit „polcovnic de cioclii”.
Breasla ciocliilor ținea de Agie, adică de poliția din ziua de azi, și stătea sub porunca directă a Marelui Agă al Bucureștilor, adică a șefului Poliției Capitalei, din zilele noastre.
În grija ciocliilor fu dată îngrijirea ciumaților, luarea lor de acasă și transportarea la spital, izolarea și dezinfectarea caselor în care fuseseră ciumați, cercetarea mahalalelor spre a găsi bolnavii ascunși și, în fine, îngroparea morților de ciumă.
Cioclii umblau cu o căruță cu coviltir trasă de doi cai, cu care duceau ciumații la spital și morții la groapă.
Pe la 1786, cioclii primeau o simbrie de trei taleri pe lună.
Însă cronicile spun că cioclii, fiind aleși dintre cei mai josnici oameni din București, începură a se deda la mari nelegiuiri împotriva ciumaților. Pe unii îi omorau pe drum, pe alții chiar îi îngropau de vii, ca să nu se mai obosească a-i duce până la spital, potrivit lui Ion Ghica.
Cu privire la proveniența ciocliilor, Ion Ghica ii scria lui Vasile Alecsandri că „Toți bețivii, toți criminalii, toți hoții și destrămații își atârnau de gât un șervet roșu și porneau din casă în casă, dintr-o curte în alta, pe unde vecinii strigau că apăruseră semnele ciumei”.
Cât despre nelegiuirile la care se dedau cioclii, Ghica scria: „Ei se întorceau ziua și noaptea prin locuințele bolnavilor și puneau mana pe ce găseau, luau bani, bijuterii de aur, argintărie, îmbrăcăminte, stofe, fără ca nimeni să îndrăznească a li se împotrivi. Fugea lumea de dânșii ca de moarte, că ei luau pe bolnavi sau pe morți în spinare, ii trânteau în carul cu boi, claie peste grămadă, și ii duceau pe câmpul ciumaților. (…) Rareori bolnavul ajungea cu viață la câmpul ciumaților… De cele mai multe ori, o măciucă peste cap făcea într-o clipă ceea ce era să facă boala în două-trei zile, fiindcă cioclii mai aveau de furat inele sau lanțuri de aur de la muribunzi”.
Așa stând treburile, cioclii erau interesați să se răspândească molima, susține Ion Ghica:
„Când treceau pe lângă o casă bogată, nu lipseau de-a arunca zdrențe rupte de la ciumați, că să răspândească contagiunea”, nota cărturarul.
Ion Ghica, ce relata despre „ciuma lui Caragea” din povestirile familiei sale, menționează raportul unui vătășel domnesc ce însoțea pe cioclii care ar fi scris: „Astăzi, am adunat vreo 15 morți, pe care i-am dus pe câmpul de la Dudești, dar nu am ajuns decât cu 14, fiindcă unul a rupt-o la fugă”.
Așa de groază ajunseseră aceste fapte ale lor, încât se stabili pedeapsa cu moartea împotriva ciocliilor care se dedau la asemenea grozăvii.
La 1812, Bucureștii se confruntau cu marea epidemie de ciumă adusă de la Stambul. În anul următor, molima avea să secete nu mai puțin de 70 de mii de suflete.
Cronicile spun că mureau câte 100 de bucureșteni pe zi, iar opt din zece oameni mureau de ciumă. Molima a răpus, în acele vremuri, jumătate dintre locuitorii Bucureștilor.
În această situație, sosi la București, în 1812, noul Domn, Ioan Gheorghe Caragea.
Deși acesta a făptuit și multe lucruri bune, numele lui va rămâne legat pentru totdeauna în istorie de molimă, ce este cunoscută până în ziua de azi drept „Ciuma lui Caragea”.
În fapt, la aceasta au contribuit și dușmanii lui Vodă Caragea care susțineau că molima s-ar fi dezlănțuit chiar a doua zi după sosirea noului Domn de la Stambul.
Pe lângă Incendiul care mistui Palatul Domnesc de la Mihai Vodă, în Dealul Spirii, chiar în prima noapte a sosirii noului Domn, imediat unul dintre sfetnicii de încredere ai lui Caragea, venit cu el de la Stambul, căzu bolnav de ciumă, potrivit istoricului George Potra.
Ciuma lui Caragea răpuse în toată Țara Românească mai mult de 90 de mii de suflete, secerând și câte 300 de oameni pe zi.
Ion Ghica, ce nu a prins ciuma lui Caragea, dar a istorisit poveștile din familia sa, în scrisoarea sa către Vasile Alecsandri, intitulată „Din vremea lui Caragea”, susținea: „Contagiunea era așa de primejdioasă, încât cel mai mic contact cu o casă molipsită ducea moartea într-o familie întreagă. Și violența era atât de mare, încât un om lovit de ciumă era un om mort”.
În vreme ce Vodă Caragea și boierii săi fugiseră de molimă încă din decembrie 1812, oamenilor de rând li se dădu voie să părăsească Bucureștii abia la 1 august anul următor.
Molima a adus cu sine haos și mari nelegiuiri, jafuri și violuri.
Astfel, potrivit lui Ion Ghica „Cei mai răi erau cei care avuseseră boala și scapaseră de ea. Intrau în casele oamenilor sănătoși, îi amenințau că le dau ciumă și aruncau spre ei haine îmbibate în microbi”.
Pentru că nu erau medicamente împotriva ciumei, oamenii credeau că se pot păzi de molimă bând mult alcool. Dar nici acest „tratament” nu era ușor de procurat, căci fuseseră puse restricții, iar cârciumile vindeau doar prin niște ferestruici.
Autoritățile de atunci au reglementat ca oamenii să cumpere băutură, vin sau țuică, prin ferestrele localurilor. Agia spera că, dacă oamenii nu vor întra în cârciumi, se va limita răspândirea molimei.
O altă credință populară era aceea că ciumații s-ar putea lecui dacă pun mâna pe o broască.
La 1813, din cauza molimei, la insistențele medicului șef al Bucureștilor, Constantin Caracaș, Vodă Caragea înființă cel de-al treilea spital din București, după „Colțea” și „Pantelimon” , cel de la „Filantropia”. Ca o ironie a sorții, doctorul Caracaș muri câțiva ani mai târziu, răpus însă nu de ciumă, ci de holeră.
După molimă, adică după decembrie 1813, povestește Ion Ghica prietenului său Vasile Alecsandri, multe averi s-au ridicat peste noapte, din bunurile jefuite de la victimele ciumei.
Iar, pe de altă parte, averile flăcărilor și fetelor au sporit prin moșteniri, prin moartea fraților și a surorilor răposați, iar locul jalei din timpul ciumei fu luat de o mare veselie, de sumedenie de nunți ce țineau câte trei zile. „De îndată după încetarea boalei, lumea s-a pornit pe nunți cu o mare vioiciune și nu s-a mai putut opri nimeni din petreceri până la postul Paștilor”, nota Ghica în scrisoarea sa.
Toate aceste molime care au lovit Bucureștiul în secolele al XVIII-lea și al XX-Lea, au fost atât de crunte, încât au rămas în memoria colectivă, marcând generații întregi, chiar la peste o sută de ani mai târziu .
Pe când eram copil, în anii ’70-’80, existau zvonuri că muncitorii care lucrau la „Casa Poporului”, cum i se spunea pe atunci, „Palatul Parlamentului” de astăzi, ar fi dat peste un cimitir de ciumați.
Alte zvonuri spuneau că un cimitir de ciumați ar fi fost pe locul actualului cartier Balta Albă. Se spunea că, acolo, ar fi fost gropi comune, unde morții de ciumă ar fi fost aruncați la grămadă și acoperiți cu var, că să se evite răspândirea bolii. De aici s-ar trage și numele cartierului, se spunea în epocă.
Un alt loc unde se spunea că ar fi fost cimitir de ciumați, este Lacul Morii.
