de Adelina Tocitu
„Viața este un vis” și visul acesta el (n.r.George Enescu) l-a trăit prin iubire…
În luna februarie, în București Povestit, pe lângă locuri frumoase și personalități, mi-am propus să scriu despre iubire. De data aceasta m-am oprit într-una dintre cele mai frumoase case din București, la Palatul familiei Cantacuzino, de pe Calea Victoriei de la numărul 141, în prezent Muzeul Național George Enescu. Am să încep serialul despre iubire și muzică în Palatul Cantacuzino, aducând în prezent iubirea dintre maestrulGeorge Enescu și prințesa Maruca Cantacuzino.
Mă însoțește în această călătorie despre muzică și iubire consilierul muzeului, Mariana Petrescu. Acest palat fost construit într-un veritabil stil Art Nouveau, între anii 1901- 1903, de către Grigore Cantacuzino.
Mariana Petrescu: La comanda lui Grigore Cantacuzino, arhitectul a fost Berindei. Era foarte tânăr în vremea aceea, avea vreo 30 de ani și tocmai terminase studiile în Franța. Acest palat a fost o provocare și pentru el și pentru Grigore Cantacuzino, „Nababul”.
Adelina Tocitu: A fost o provocare dacă stai să te gândești la prezentul zilelor noastre. În vremea respectivă a fost posibil și această clădire este în picioare și astăzi, este un muzeu, este locul în care se desfășoară o parte din evenimentele Festivalului Internațional George Enescu, de care sper că ne vom bucura curând…
Mariana Petrescu: Construcția propriu-zisă a Palatului a durat doi ani, ridicarea efectivă a clădirii, și încă doi ani au fost dedicați decorării. E foarte interesant că destinația sălilor a fost de la bun început stabilită, fiind decorate conform planului, într-o epocă în care în București se construia foarte mult într-un parteneriat franco-român, la început de secol XX. Grigore Cantacuzino a vrut să folosească numai artiști români, și este un alt element important al acestui palat, faptul că în construcția și în decorarea lui au fost implicați artiști români, începând cu Berindei și apoi cu pictori care au decorat Palatul – Nicolae Vermont, Costin Petrescu sau G. D. Mirea, la vremea respectivă rectorul Academiei de Belle Arte.
Adelina Tocitu: Mă bucur că aceste elemente s-au păstrat atât de bine, la mai bine de 100 de ani de la construirea acestei case, o clădire care duce mai departe moștenirea culturală lasată nouă de familia Cantacuzino și de maestrul George Enescu.
Mariana Petrescu: Muzeul există aici de aproape 65 de ani. Va împlini 65 de ani la vară, pe 1 iunie. La un an de la moartea compozitorului, Maria Cantacuzino Enescu a înființat Muzeul. Enescu nu a locuit niciodată în palat, a locuit împreună cu soția lui pentru o scurtă perioadă în casa din spate, care acum se numește Casa Memorială George Enescu.
Adelina Tocitu: Din păcate acum este închisă, nu poate fi vizitată, dar înțeleg că există speranță pentru restaurare.
Mariana Petrescu: Nu aș vrea să vorbesc despre asta, în ideea că poate totuși se întâmplă, că restaurarea va avea loc anul acesta. Palatul a fost donat statului român la un an de zile de la moartea lui George Enescu cu condiția ca aici să fie un muzeu dedicat lui. Cu această clauză pe care Maria Cantacuzino Enescu a pus-o în actul de donație a protejat palatul și a permis ca aici să rămână muzeu, pentru că în epoca Ceaușescu, la un moment dat, cuplul Ceaușescu și-a dorit să intre în posesia acestui palat, fie pentru oaspeții de onoare ai Partidului Comunist, fie pentru a fi locuință privată pentru unul din fiii lor, dar actul de donație făcut de Maruca specifică faptul că în momentul în care în acest palat nu mai este Muzeul Enescu, oricare membru al familiei Cantacuzino, din orice ramură, poate să revendice palatul. Astfel, l-a protejat.
Adelina Tocitu: Povestea dintre cei doi, dintre marele George Enescu și Maria Cantacuzino este celebră..
Mariana Petrescu: La asta mă gândeam, la legătura muzeului Enescu cu iubirea dintre cei doi … Aș vrea înainte de a povesti despre această iubire, să citesc ce spunea Maria Cantacuzino în memoriile ei, „Umbre și Lumini. Amintirile unei prințese moldave” despre Palatul Cantacuzino și cumva mergând cu o legătură către iubire. Ea descrie o seară dintr-un Ajun de Crăciun, Decembrie 1915:
„se aud cântând în surdină pacea și liniștea din această casă intimă și de mare vază în același timp, unde muzica a plutit mereu în suspans ca și iubirea gata să țâșnească”
Adelina Tocitu: iată esența acestei case. Nu știu dacă Grigore „Nababul” Cantacuzino s-a gândit la iubire în momentul în care a cerut construirea acestui Palat….
Mariana Petrescu: Interesant este că „Nababul” facea parte din Liga Culturală pentru Drepturile românilor și, atunci ca o formă de afirmare a apartenenței lui la Ligă, a fost decorarea Palatului cu elemente care duc spre artă. De exemplu, fostul salon de muzică al Palatului are vitraliile decorate cu instrumente muzicale, iar pe părțile laterale ale Palatului sunt sculptate elemente de muzică și cornul abundenței din care curg instrumente muzicale.
Adelina Tocitu: Cred că este important să menționăm că Maria Tescanu-Rosetti a fost măritată cu fiul lui Grigore Cantacuzino, Mihai Cantacuzino, luând titlul de prințesă, la care a ținut foarte mult și pe care l-a păstrat după moartea lui Mihai Cantacuzino, în 1928. La câțiva ani după, Enescu și Maruca Cantacuzino s-au căsătorit.
Mariana Petrescu: Istoricul Georgeta Filitti spune că „firul roșu al iubirii dintre Maruca și Enescu trebuie „căutat în muzică”. Într-adevăr, Maruca era o ființă foarte înclinată către artă, desigur era și influența educației Familia Rosetti-Tescanu, dar și în firea ei era ața. Eliade spunea despre ea că „are un spirit de observație și expresii surprinzătoare. Vanitatea femeii care vrea cu orice preț să rămână superioară înconjurându-se cu oameni superiori”. Maruca era o prezență și pentru Enescu a fost muză.
Adelina Tocitu: Este foarte frumos paragraful în care Maruca Cantacuzino descrie întâlnirea cu George Enescu în același volum „Umbre și Lumini. Amintirile unei prințese moldave”…
„(la sfârşitul unei serate) „Mihai se ridicase să plece, ca în fiecare seară, la cazinou, când un zgomot puternic ne-a ţintit pe loc. Trăsnetul căzuse la câţiva paşi de casă, peste unul dintre cei mai frumoşi copaci din grădină. În aceeaşi clipă uşile salonului s-au deschis de o parte şi de alta şi [valetul] anunţă: «Domnul George Enescu».
Bărbat, zeu sau demon este această siluetă de titan ieşită din trăsnet, zveltă, dar compactă ca de jasp negru? Destinul în persoană. Înaintează spre mine fatal, irezistibil, pe când eu merg, ca o somnambulă, în întâmpinarea lui. Cu o strânsoare fierbinte, mi-a luat mâinile pe care i le-am întins cvasi inconştient… căzusem parcă într-o prăpastie, cu o minunată senzaţie de prăbuşire. Ce s-a petrecut mai apoi? Ştiu doar că salonul s-a golit aproape imediat şi că am rămas singură cu el până dimineaţa.
El? Cine, el? Această fiinţă extraordinară care conţinea tot universul , în care se întâlneau trecutul, prezentul şi viitorul. Luminos sau întunecat? Iţi mai pui întrebarea sub impresia unei astfel de lovituri?”
Există această legendă în societate potrivit căreia, Maruca nu l-ar fi iubit atât de mult pe Enescu, ci el a fost cel care a iubit-o mai mult pe ea. Intrarea lui Enescu în viața ei a fost explozivă și cred că fiecare a iubit așa cum am știut și cum a putut…
Mariana Petrescu: Strict subiectiv … Maruca era o femeie care se dorea admirată, să fie în centrul atenției, ceea ce Enescu era prin el însuși. Poate că din această, să spunem un fel de mică rivalitate, să fi apărut senzația că ea nu-l iubește.
Adelina Tocitu: Dar gestul pe care l-a făcut, acela de a dona Palatul statului român cu condiția că aici să fie un Muzeu George Enescu este o dovadă de iubire, de respect și de admirație pentru tot ceea ce reprezintă George Enescu pentru cultura română. Dacă vrem să căutăm dragostea dintre cei doi ar trebui să urmăm firul muzicii. Eu știu că Enescu a iubit foarte mult domeniul Familiei Tescanu. Conacul de la Tescani a fost o sursă de inspirație pentru maestru.
Mariana Petrescu: Capodopera Oedip îi este dedicată, a terminat-o la Tescani, într-un pavilion de vară. Pe 13 martie 1936, Opera din Paris urma să găzduiască premiera.
„Pynx a vrut ca pe pământul atât de drag mie de la Tescani să fie terminată această operă imaginată, compusă, scrisă încetul cu încetul de-a lungul iubirii noastre, şi să-mi fie dedicată” – scrie Maruca Cantacuzino în memoriile ei.
Adelina Tocitu: Dacă ar fi să descrieți în câteva cuvinte iubirea celor doi care ar fi acelea?
Mariana Petrescu: probabil că „un vis”. Enescu însuși spunea că „viața este un vis” și visul acesta el l-a trăit prin iubire. „Visul este toată viața mea”.
