Probabil că oricine a citit atât povestirea “Flori pentru Algernon”, scrisă de Daniel Keyes, cât și romanul cu același titlu care i-a urmat, va prefera povestirea, pentru simplul motiv că a fost prima. Textul scurt era perfect, probabil unul dintre cele mai bune scrise vreodată și cred că pentru Cliff Robertson premiul Oscar era deja pe jumătate câștigat în momentul în care a acceptat să joace rolul principal în filmul “Charly”, realizat după “Flori pentru Algernon”…
Romanul nu a adus nimic în plus, în afară de un număr sporit de cuvinte. Dar nici nu a alterat valoarea textului inițial. Keyes probabil că a simțit nevoia la un moment dat să povestească încă o dată totul, pe îndelete. Și dacă voi reciti cândva “Flori pentru Algernon”, deși prefer, așa cum am spus, prima întâlnire cu povestirea, mă voi îndrepta totuși către roman, pentru că în acest fel voi putea petrece mai mult timp cu Charly…
Țin minte că, de-a lungul timpului, atunci când eram rugat să recomand o carte foarte bună, spuneam aproape imediat “Flori pentru Algernon”, Și de fiecare dată făceam acest lucru cu jumătate de glas. Cartea este foarte bună, da. Dar nu cred că există ceva mai trist în lumea cuvintelor scrise. Keyes a oferit cititorilor o carte despre deznădejdea absolută, despre visele destrămate, despre perfecțiunea tristeții… și nu știu cât de moral este să recomanzi așa ceva unor oameni cărora în niciun caz nu le dorești momente nefericite…
Dar în același timp nici nu se poate să nu o recomanzi…
