Daca meandrele sufletului omenesc, adesea foarte greu de înțeles, vă stârnesc curiozitatea, atunci cartea „Mâine eram veșnic leu”, scrisă de Arnhild Lauveng, reputat psiholog norvegian și apărută în traducere românească la editura TRei, este lectura potrivită pentru dumneavoastră.
Cartea care se deschide cu un interesant poem ce pare mai degrabă un mesaj încifrat și oferă cititorului o călătorie în lumea schizofreniei din perspectivă dublă deoarece autoarea s-a aflat în ambele ipostaze: cea de bolnav suferind de această boală, iar apoi, după ani de zile după ce s-a vindecat, din perspectiva psihologului care încearcă să îi ajute pe cei care suferă de această maladie.
Arnhild Lauveng povestește cu sinceritate despre simptomele apărute la adolescență și care o speriau, despre ajutorul pe care l-a cerut asistenței medicale de la scoală și despre cum aceasta a încercat să o liniștească spunându-i că toți cei de vârsta ei au astfel de „neliniști”. Dar simptomele se agravează.
Cu toate acestea, nimeni nu bănuiește nimic deoarece Arnhild rămâne același copil cu rezultate exepționale la învățătură, cu planuri frumoase de viitor și care încă de pe acum își ia mici slujbe pentru a-si face rost singură de banii de buzunar.
Astfel, ea nu se deosebește de alte fete de vârsta ei, cel puțin aparent, dar lumea exterioară își pierde încet-încet înțelesurile în timp ce în mintea ei se conturează o lume nouă, haotică, care este din ce în ce mai înfricoșătoare cu fiecare zi.
Simptomele care o chinuiesc nu apar toate dintr-o data, ci pe rând. Întâi apar vocile dintre care ultima a Căpitanului, voce pe care o aude tot timpul certând-o și făcându-i reporșuri de tot felul si pentru orice.
Apoi încep să se schimbe și alte percepții. Desenele pe care le face spun povești ciudate cu printese înghitite de balauri și care renasc schimbate.
Nimeni nu bănuiește nimic și toți cred că sunt doar roadele imaginației unei adolescente visătoare. Însă și alte percepții încep să se schimbe. De pildă, un trotuar de 15 centimetri pare dintr-o dată adânc de 15 metri, iar cei din jurul ei nu bănuiau prin ce suferințe trecea eleva cuminte de lângă ei.
Senzația dominantă era aceea a pierderii controlului asupra propriei persoane, iar pentru a-și confirma că acest control nu este cu totul pierdut începe să își facă rău singură cu obiecte tăioase.
La prima criză este internată în spital unde diagnosticul de schizofrenie este confirmat. Urmează luni de tratament dar și luni de chin, iar sentimentul dominant acum este unul de singurătate, deși este încojurată permanent de oameni.
Arnhild Lauveng descrie și modul de tratare a celor cu boli psihice din țara ei unde, cu toate că sistemul medical este unul foarte bun, își are limitele lui. Ea se simte părăsită de prietenii vechi ca și cum aceștia ar fi rămas undeva într-un alt timp.
Urmează ani de terapie, de perioade de criză, perioade mai bune, internări voluntare dar și forțate, tratamente medicamentoase combinate cu ședinte de psihoterapie. Apoi crizele sunt tot mai rare până când nu se mai produc deloc, iar Arnhild își reia treptat viața normală.
Cartea este scrisă cu sinceritate, nu se dorește o pledoarie sau un manifest ci, mai degrabă o mărturisire. Adolescenta care a trecut prin această boală numită schizofrenie și care s-a vindecat, își va continua viața, va studia mai departe și va ajunge chiar ea psiholog. Nu a fost un drum ușor dar nu a fost imposibil
De altfel, chiar ea scrie: „Nu cred că povestea mea este altceva decât povestea mea. Nu e neapărat adevărată în cazul tuturor. Însă este o narațiune diferită de cea prezentată de obicei persoanelor diagnostiate cu schizofrenie și, de aceea, cred că este important să o spun”.
Ceea ce dorește însă Arnhild Lauveng să ne transmit, atât celor bolnavi dar și celor sănătoși, este aceea că și suferința provocată de boala psihică este la fel de dură ca cea provocată de alte boli, dar există speranță și, mai ales modul de abordare trebuie să fie unul foarte serios.
Sinceritatea dar și onestitatea cu care este scrisă cartea vă va cuceri și nu o veți lăsa din mână până când nu veți întoarce și ultima pagină.
