Romanul lui Orson Scott Card este excepțional, doar că mi-e greu să înțeleg de ce autorul a dorit să transforme “Jocul lui Ender” într-o saga…
Cititorii știau deja cine este Card, s-ar fi bulucit să cumpere orice era semnat de el, pentru că “Jocul lui Ender” l-a propulsat pe autor direct în elita scriitorilor de literatură SF. Așa că nu pricep de ce, dacă și-a dorit un personaj adult, s-a hotărât să-l folosească tot pe Ender… În “Vorbitor în numele morților” Ender este un bărbat în toată firea, departe de adolescentul genial, model pentru orice puști care crede că în viață chiar poți reuși să fii cine vrei tu.
Sincer, mi se pare stupid. Bine, nu e primul 
autor care se apucă să-și îmbătrânească – și chiar să-și omoare – personajul exponențial (J. M. Barrie l-a îmbătrânit pe Peter Pan până când sărmanul de el a ajuns să uite chiar și cum îl cheamă, Frank Herbert l-a orbit și pe urmă l-a omorât pe Muad Dib, după care nu s-a liniștit până când nu a distrus și tot ce mai rămăsese în viață pe planeta Dune, așa că Orson Scott Card nu este în niciun caz singurul care și-a torturat personajele literare), dar speram ca măcar Ender să fie păstrat așa cum era în prima carte…
Iar dacă vor exista voci pragmatice care să-mi spună “este normal ca lucrurile să se desfășoare în acest fel, timpul trece și își pune amprenta asupra oricui, bla bla bla”, le răspund că să fie sănătoși, dar în orice formă de artă lucrurile pot sta și altfel, pentru mine cel puțin. Nu am niciun chef să văd picturi cu chipul Giocondei ce fac parte din categoria “după patruzeci de ani”, la fel cum nu-mi doresc să citesc despre cum s-a dus micul prinț să-și ridice talonul de pensie sau cum s-a întors septuagenarul Tom Sawyer de la farmacie, mâhnit nevoie mare că nu a mai găsit medicamente pentru artrită.
