Vai, cât am mai putut să plâng când, la sfârșitul cărții, a plecat Puf-Pufos… Eram în clasa întâi, de abia învățasem să citesc, fiecare pagină era o uriașă aventură și ultima imagine, cea cu Puf-Pufos care se îndreaptă către curcubeul din zare ținând în mână o floare mi-a amărât sufletul zile în șir…
Nu înțelegeam cum de este posibil să se întâmple una ca asta? Adică familia lui, prietenii lui buni printre care mă număram și eu, rămân așa, cu lacrimi în ochi, iar Puf-Pufos pleacă, și asta se întâmplă chiar la ultima pagină? Nu mai urmează o altă pagină în care Puf-Pufos vine înapoi? Nu mai e o altă carte în care aventurile lui Puf-Pufos să continue?
Și cum de nu a reușit nimeni să-l oprească? Eu nu știam cum, dar chiar nimeni din familia Puf-Puf nu s-a putut opune? Nici Mamina Lina-Pufulina, nici Ița-Pufița și nici măcar Fic-Pufic, fratele mai mic?
N-aș vrea să mai treacă și alți copii prin ce am trecut eu, să plângă atât de mult crezând că Puf-Pufos pleacă pentru totdeauna, așa că o să vă spun ce am aflat între timp. Am aflat că prietenii din cărți nu se despart de cititori. Vedeți, de aceea cărțile sunt atât de frumoase pentru că, dacă vrem să rămânem mereu împreună, putem face în așa fel încât poveștile să nu se încheie. De ce să se încheie?
Așa că iepurașul cel curajos nu va pleca nicăieri, va fi întotdeauna acolo, în carte, iar noi ne putem întoarce oricând la prima pagină, și astfel călătoria alături de Puf-Pufos nu se va sfârși niciodată…
