Titlul tradus în limba română a acestui roman nu m-a atras. Și asta pentru că ideea de a afla cum începe o poveste după ce aceasta s-a sfârșit, mi se pare pierdere de vreme. Plus că mă așteptam ca Hugh Howey să ducă narațiunea vreme îndelungată în exteriorul silozurilor, să iasă afară din adăpost, ceea ce a și făcut.
La cât de bine a argumentat funcționalitatea silozului din primul roman, era greu de crezut că va veni cu o a doua carte „de interior” în care să citim doar despre diverse ajustări de formă într-un siloz despre care știam deja cam tot ce putea fi de interes.
„Silozul. Începuturile” este un roman bun. Și nu avea cum să fie altfel, pentru că 20 Century Fox a achiziționat drepturile de ecranizare aproape imediat după ce „Silozul” a apărut pe piață, iar filmările pentru primul sezon al serialului se află în plină desfășurare. Așa că Howey a trebuit să scrie în continuare, nu poți sta doar într-o carte atunci când te izbește o astfel de oportunitate cinematografică.
În cartea de față nu mai este vorba doar despre ce se întâmplă într-un singur siloz, pentru că omenirea muribundă a înghesuit supraviețuitorii războiului nuclear în mai mulți cilindri îngropați, nu doar într-unul singur. Firește, plebea nu are cunoștință despre existența altor silozuri și fiecare comunitate de siloz muncește din răsputeri, convinsă fiind că dispariția ei repezintă și dispariția speciei umane.
Cum niciun secret nu rezistă la nesfârșit (mai ales într-un siloz unde trăncănitul cauzat de plictiseală reprezintă o preocupare majoră), personajele din carte, și cititorii deopotrivă, vor avea până la urmă satisfacția de a ieși din ignoranță.
Există și o continuare a acestei serii, romanul „Silozul. Generațiile” care încheie trilogia „Silo”. Poate că o să îl citesc cândva, dar în niciun caz în perioada următoare. Ar fi pur și simplu prea mult praf radioactiv pentru mine și mi-e teamă să nu devin alergic.
