Filmul “Liga dreptății” mi-a plăcut mai mult decât întreaga serie “Răzbunătorii”… Profilul personajelor este oarecum similar, eroi ce se luptă cu forțele răului, doar că pentru mine cuvintele “dreptate” și “răzbunare” nu sunt sinonime. Despre cărți, aceeași judecată. Nu mi-a plăcut “Baltagul” și nici “Contele de Monte Cristo”. M-am chinuit să le citesc și nu am empatizat vreo secundă nici cu Vitoria Lipan și nici cu Edmond Dantès, le văd ca pe două personaje mărunte și pline de ură care gâfâie prin paginile cărților cu răzbunarea tatuată pe frunte.
Romanele Agathei Christie – primul exemplu la care mă pot gândi – sunt cu totul altceva. Acolo se face dreptate, într-un cadru ideal, bineînțeles, în care toți suspecții sunt invitați într-o încăpere selectă, se servesc băuturi fine, se poartă discuții elevate, iar la finalul acestora vinovatul este deconspirat cu calm, în urma unor probe de necontestat. Superb.
“Ultimele șase minute” este tot un roman în care se face dreptate, dar nu cu calm și nici cu eleganță. Alistair MacLean nu-i adună pe criminali laolaltă iar John Talbot, personajul principal, e un om oarecare și nu are nimic în comun cu Hercule Poirot sau cu Miss Marple. John nu se răzbună pe cei care i-au omorât familia deși i-ar fi foarte ușor să procedeze astfel. El nu îi pedepsește în mod direct pe ticăloși ci îi determină să se pedepsească singuri. Iar aceștia fie se vor autodistruge, fie își vor mărturisi crima și vor fi aduși în fața legii.
Firește că sunt subiectiv, pentru că scoțianul este unul dintre scriitorii mei preferați, dar orice considerație despre o carte este oricum subiectivă. Așa că nu am niciun fel de reținere în a afirma că “Ultimele șase minute” este unul dintre cele mai bune romane polițiste pe care le-am citit vreodată.
De fapt, ca să fiu absolut sincer în primul rând față de mine… este cel mai bun.
