În romanele lui Clarke, personajele sunt lipsite de valoare, dar nu cred că acest lucru scade valoarea textelor. Le putem percepe drept un suport pentru ideile SF și pentru știință, singurii actori în slujba cărora Clarke și-a investit talentul literar.
Este adevărat, se mai întâmplă uneori să apară în anumite pagini și diverse rase de extratereștri, mult mai interesanți decât oamenii, aceștia din urmă aparținând unei specii plictisitoare căreia autorul nu dorește să-i ofere o dezvoltare literară.
Dacă Arthur C. Clarke ar fi ales pictura și nu literatura, presupun că expoziția în care ar fi fost prezente toate lucrările sale s-ar fi intitulat „Natură moartă”.
Imediat cum am terminat de citit „Cântecele îndepărtatului pământ”, am încercat să-mi forțez memoria să scoată la suprafață măcar câteva dintre personajele din romanele scrise de Clarke pe care le-am citit. Îmi amintesc – vag – doar de Karellen din „Sfârșitul copilăriei” și de Vanamonde din „Orașul și stelele”. Extratereștri amândoi, desigur.
Culmea este că nu prea mai țin minte nici cine au fost personajele acestei cărți, pe cei mai mulți îi confund deja între ei. Singurul care încă se mai zbate să nu cadă în uitare este comandantul astronavei Magellan, Loren Lorensen, pe care autorul îl „relaționează” cu mai tot ce se întâmplă în carte. Însă nu cred că romanul ar fi avut de suferit dacă Clarke, pe parcursul acțiunii, l-ar fi înlocuit pe Loren Lorensen cu o banană, cu un mop, cu un abțibild sau cu orice altceva.
