VIDEO: Noul stil național în arhitectura României, după Marea Unire!

Articol de bucurestifm, 1 decembrie 2022, 15:30

De 1 Decembrie, invitatul emisiunii In Comunitate, la București FM, a fost profesor Ștefan Ionescu Berechet, lector la Facultatea de Teologie din București. Realizator – Mircea Apostolescu.

M.A: Bună ziua! Iată că ne aflăm din nou în acea perioadă a anului în care ne pregătim de sărbătorirea Zilei Naționale. Vom aniversa anul acesta din nou Marea Unire de la 1 Decembrie și nașterea României Mari. Numai că ne-am obișnuit să privim poate puțin cam simplist lucrurile, ca și cum într-o singură zi s-ar fi înfăptuit marele deziderat și de a doua zi lucrurile au intrat de la sine într-o nouă ordine, ca și cum România Mare ar fi început să funcționeze chiar de a doua zi, însă deplina constituire a statului național unitar ca si rezultat al unificării provinciilor istorice românești Basarabia, Bucovina și Transilvania cu Patria Mamă a fost consecința unui îndelungat proces politic, economic, social, cultural, juridic, care a constituit temelia pentru edificarea noii țări, noului stat, dar care a și succedat acestui moment.

Unirea provinciilor istorice românești cu Patria Mamă s-a făcut cu sacrificiul suprem al miilor de ostași român de pe câmpurile de bătaie din Transilvania, din pasurile Carpaților, Defileul Jiului, până la acel adevărat Termopile românesc Mărăști, Mărășești, Oituz și prin mari eforturi diplomatice după încetarea războiului, dar completa integrare ulterioară a fost un proces deosebit de dificil de realizat, fiind o activitate complexă și uneori contradictorie și neuniformă și de durată. Faptul că provinciile istorice românești se aflaseră sub dominația ori influența diverselor imperii, de la cel Austro-Ungar până la acel Otoman și Tarist, în cazul Țării Românești și al Moldovei și mai târziu al Principatelor Române Unite și al Basarabiei a adus la discrepanțe în ceea ce privește modul și nivelul de dezvoltare al acestora.

Transilvania era cea mai înapoiată provincie sub aspect economic și ca dezvoltare din Imperiul Habsburgic, însă depășea totuși în această privință a dezvoltării Vechiul Regat. La vremea Unirii, vechea României era încă tributară mai ales în agricultură, unor puternice rămășiță feudale ale trecutului, nefiind realizată o deplină reformă agrară, iar legislația învoilor agricole arenda circulația juridică a terenurilor agricole, îngrădea foarte mult libertatea țăranilor. Cât despre industria din Vechiul Regat, aceasta era foarte slab dezvoltată și doar în sectoare extractive, nu de prelucrare, iar exportul se baza exclusiv pe produse agricole, cereale și materii prime. Structura socială și viața politică erau de asemenea foarte diferite in noile provincii unite cu Țara Mamă față de cele din Vechiul Regat. În Regat, țărănimea era partea covârșitoare a populației, în marea ei majoritate, aceasta era neștiutoare de carte și lipsită de proprietăți.

Proletariatul industrial era cvasi-inexistent și slab organizat, activitatea politică aparținând exclusiv claselor conducătoare. Această stare a regățenilor contrasta puternic conceputul industrializării accelerate și a organizării industriale din Ardeal. Trebuie desigur amintită și structura națională a populației din aceste ținuturi, care avea influențe în ceea ce privește aspectele economice, religioase, economice, politice, sociale din țări din zonele respective. Deși în Provinciile Unite la 1 Decembrie cu România românii reprezentau majoritatea, erau totuși supuși discriminărilor naționale și cu un statut juridic inferior de populație acceptată, tolerată de către stăpânirea străină. Desigur, în aceste provincii au existat și puternice minorități naționale ungurii și germanii sasi și jvabi în Transilvania, Germania în Bucovina, ruși în Basarabia, alături de alte etnii conlocuitoare, unele cu vechime multiseculare pe aceste pământuri, care aparținând puterii dominante, dispuneau de o poziție favorabila privilegiată, cu drepturi economice și politice, cu structuri sociale și politice bine definite și protejate și sistemul juridic al Regatului vechi, incluzând legislația Parlamentului, Administrația, Justiția, era în principiu foarte diferit de cel din Transilvania, Basarabia și Bucovina. Sistemul juridic politic din regat era unul de puternică influență franceză, în cea mai mare parte în materia Dreptului Civil, în materie Penală și Comercială. Dreptul din vechea România se găsea sub o puternică influență italienească, asta în vreme ce în Transilvania era foarte însemnată influența Dreptului Maghiar la începuturi și parțial și limitat acelui Austriac. Bucovina, devenită în partea ei nordică austriaca, era sub influența acestei legislații Austro-Ungare. Desigur, în Basarabia se făceau simțită efectele legislației de sorginte țaristă.

Nu sunt deloc de neglijat modul diferit de organizare administrativ-teritoriala, sistemul instanțelor judecătorești, cel electoral, fiscal, educativ, care marcau diferențieri profunde față de sistemele similare existente în acea vreme în Patria mamă și în care toate vor ridica probleme pe parcursul reformelor de integrare în noul stat. Din punct de vedere cultural-spiritual părea că lucrurile ar fi mult, mult mai simple, pentru că românii erau în marea lor majoritate creștin-ortodox, sigur, cu mențiunea foarte importantă a greco-catolicilor din Transilvania și ar fi părut că lucrurile ar fi foarte simple și de a doua zi Biserica Ortodoxă Română a început să funcționeze așa cum o știm noi astăzi, totuși, lucrurile nu erau chiar așa, pentru că și aici influențele străine au fost foarte însemnate și foarte diferite din punct de vedere al provinciilor geografice.

Îl am lângă mine pe domnul profesor Berechet, care este lector la Facultatea de Teologie din București și care a realizat o carte despre bunicul domniei sale, un arhitect din perioada Marii Uniri, care a realizat ceea ce s-a chemat unificarea stilului arhitectonic bisericesc din România din ceea ce avea să devină România Mare.

Care era situația Bisericii Ortodoxiei Române la vremea respective, domnule profesor ?

S.I.B: După Mica Unire, știm foarte bine că Biserica Ortodoxă Română din Vechiul Regat începe un proces de organizare internă, se unifică cele 2 Mitropolii existente în prealabil, Mitropolia Ungrovlahiei și Mitropolia Moldovei, se pun bazele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Există o serie de legi promulgate și în Parlament,

Legea Sinodală din 1872 este cea mai importantă și, să zicem, punctul culminant al acestui proces de organizare este obținere autocefalie, recunoaștere a autocefaliei de către Patriarhia de Constantinopol în 1885 deci, până în momentul Marii Uniri, Biserica Ortodoxă din Vechiul Regat este deja într-o formă coagulată, o formă organizată, având în fruntea ei un Mitropolit Primat, care era mitropolitul Ungrovlahiei. După Marea Unire, acest proces se continuă și capătă, să spunem, un nou grad de organizare, de complexitate, și anume înființarea Patriarhiei Române. Deci, Mitropolitul Primat capătă din acel moment rangul de Patriarh si într-adevăr, această nouă formă de organizare bisericească va include și provinciile care se unesc cu Tara Mamă. Este un proces sigur, derulat destul de repede, totuși, dacă ne gândim la 7 ani după Marea Unire, deja avem o Patriarhie care funcționează și care se organizează și din punct de vedere administrativ în anumite sectoare de activitate, unul dintre aceste sectoare vizând și zona arhitecturii bisericesti, zona artei bisericești, la vremea aceea numindu-se titulatura, să-i spunem oficială, Serviciul Tehnic al Consiliului Central Bisericesc, simplificat – Serviciu de Arhitectură al Patriarhiei Române. Titulatura din anii 30 aceasta este în momentul în care arhitectul Dumitru Ionescu-Berechet intră în activitate, undeva în anul 1927 inițial ca arhitect al Arhipiscopiei Bucureștilor, deci una dintre, să spunem, eparhiile principale ale Patriarhiei Române, iar din 1930, începând cu ianuarie 1931, angajat oficial ca Arhitect Sef al acestui serviciu tehnic.

M.A: Cine era patriarh la vremea respectiva ?

S.I.B: Patriarhul Miron Cristea, care, foarte interesant în lumina celor spuse, fusese înainte de 1918 Episcop de Caransebeș, deci în zona Transilvaniei.

M.A: Deci e cumva o mișcare, să spunem, cam cum a fost la 1859 după Unirea Principatelor, când s-a convenit ca șeful bisericii să fie cumva din Moldova ?

S.I.B: Nu, asta e o cutumă mai târzie, Mitropolitul Moldovei care devine apoi Patriarh este o cutuma mai târzie, nu la momentul respectiv. In momentul Micii Unirii este Mitropolitul Primat, este cel al Țării Române, al Ungrovlahiei, deci cel de la București.

M.A: Cine este acest arhitect pe care patriarhia îl pune să unifice modul în care românii își construiau bisericile?

S.I.B: Câteva date despre biografia lui, poate într-adevăr ar fi suggestive, constituie prima parte a albumului monografic, partea de biografie și ilustrată în secțiunea numită Chipuri și locuri.

Este un arhitect care se naște la Câmpulung Muscel pe 27 ianuarie 1896, deci la finele secolului 19, începutul secolului 20, într-o veche familie de moșneni – câmpulungeni. Acum să explic un pic ce înseamnă acest termen.

M.A: Da, deci moșnenii sunt țăranii liberi, proprietarii de pământ, care au anumite obligații față de stat din alte puncte de vedere.

Da, această această titulatură poate fi un pic mai neobișnuită pentru o zonă urbană cum este Câmpulung-ul și a fost de la început, de la intemierea sa, de prin secolul al 13-lea, este într-adevăr o organizare a orășenilor liberi nesupuși feudal anumitor boieri, într-o anumită relație, să spunem, cu domnia, care, nu trebuie să uităm, avea, potrivit tradiției locale și letopisețelor, prima reședință în Câmpulung, deci capitala întemeitorilor de țară, prima capitală, istoricii ne spun astăzi – la concurență cu Curtea de Argeș.

Deci este vorba de un oraș cu vechi tradiții, cu vechi privilegii urbane, care sunt întipărite în piatră într-o celebră cruce, numită Crucea Jurământului, ridicată în 1674 de conducătorii urbei de atunci și care întipărește în piatră un hrisov domnesc emis de Gheorghe Duca Vodă in acel an, prin care orășenilor câmpulungeni, numiți mai târziu moșneni – câmpulungeni, li se vor recunoaște privilegiile istorice provenite de la miticul întemeietor de țară, Radu Negru Vodă. Această cruce, întâmplător sau nu, se află încastrat, în fațada casei în care se naște arhitectul Dimitrie Ionescu Berechet.

Acela era exact locul din mijlocul târgului așa este denumit în vechile documente, locul central al orașului, piața centrală a orașului, mai precis latura de Est, unde se afla și se ridică această Cruce a Jurământului, care este încastrată în fațada casei construită de tatăl arhitectului Berechet, negustorul de brașovenie, Naie Ionescu Berechet în 1885, deci este născut în mijlocul târgului, într-o casă care poartă întipărită în ea, pot să zic, toată istoria urbană medievală a a orașului. Deci e este un loc cu mare încărcătură istorica si spirituala.

S.I.B: Cumva, intiparita in ea, vorbind istoric, este și garanția libertății, adica faptul că, marii feudali ai vremii le recunosc moșnenilor domnia, le recunosc această libertate a lor, fixată în momentul în care domnia își stabilește reședința acolo și aceste privilegii stabilite cumva după modelul săsesc de peste munți, din Transilvania. Dacă tot vorbim în această cheie a unității și a unității în diversitate, orașul Câmpulung, sigur, nu este singurul caz, dar este un caz remarcabil de conviețuire multi-etnică și multi-confesională.

Avem o comunitate românească puternică, la care se adaugă un element extrem de consistent ardelenesc, grupuri întregi de sute de ardeleni veniți din zona Săcele-Brașov, din zona Făgăraș sau din zone mai îndepărtate, cum ar fi Sibiu și stabiliți în satele de la periferia Câmpulungului. Întemeind aceste sate, unele dintre ele devenite astăzi cartiere, cum este cartierul Vișoi de asemenea o comunitate foarte însemnată cândva, prin secolele 15, 16, o comunitate săsească catolică, dar nu doar săsească, atenție, în general sunt prezentați ca sasi catolici. Nu erau doar sași erau catolici veniți din toate zonele centrale europene, inclusiv din Belgia, din Flandra, din Germania, din Austria, din Polonia, lucru care se păstrează până târziu.

Dacă am consulta registre de stare civilă, mitricele – cum erau numite atunci, ale Bărăției catolice din Câmpulung, între anii 1850 -1890, gasim un adevărat mozaic etnic si anume, oameni veniți din Italia, din Croația, din Polonia, din Cehia, din Germania. Este o mică Românie Mare, mai mult, chiar un un model european de oraș în care conviețuirea era extrem de pașnică.

Studiind istoria veche a orașului, nu am înregistrat aproape niciun caz de conflict confesional, interconfesional sau inter-etnic acolo. Este un model de conviețuire pașnică care se poate extrapola apoi la nivel de țară, iar la nivelul Unirii Principatelor, întâlnim în Câmpulung oameni veniți și reuniți în toate provinciile românești. Deci, exact cum ați spus, este și o micro-Românie Mare în avans.

Deci se naște în Câmpulung Muscel și rămâne foarte atașat toată viața de acest oraș, pe care îl înzestrează cu, nu mai puțin, de 80 de imobile publice și particulare.

M.A: Cum ajunge acest arhitect să fie arhitectul Patriarhiei ?

S.I.B: Primul pas sunt studiile de specialitate incepute în octombrie 1915, chiar de curând am identificat acest reper cronologic, descoperind fișa lui matricolă de la Facultatea de Arhitectură, numită pe atunci, Școala Superioară de Arhitectură din București.

După aproximativ un an este nevoit să-și întrerupă aceste studii, fiind mobilizat pe front în timpul Primului Război Mondial, pe care îl face în cadrul unui batalion de artilerie-geniu, care se afla în spatele tranșeelor și asigura infrastructura necesară frontului, iar el fiind tânăr student la arhitectură, primește ca sarcini proiectarea de tranșe, adăposturi, poduri, astfel încât avea cu el în dotare ceea ce foarte puțini soldați și ofițeri aveau , adica cerneală, acuarele, care îi permit să își imortalizeze impresiile și trăirile de pe front într-un jurnal inedit de front în 10 acuarele realizate pe front, care surprind tranșee și adăposturi, si biserici afectate de de bombardamente de război în zona în care fusese mobilizat.

M.A: In ce zonă este mobilizat?

S.I.B: Undeva în apropiere de linia Mărăști-Mărășești, undeva pe valea Caregnei-Valea Putnei și poate nu este întâmplător că el este cel care va edifica unul dintre memorialele de război și anume Mausoleul de pe Muntele Mateiaș unde s-au dus lupte crâncene pentru apărarea Câmpulungului și a zonei respective în toamna anului 1916, punct care nu a fost cedat prin luptă, ci cedat în urma retragerii trupelor române de pe celelalte fronturi și care au fost nevoite să abandoneze acest punct. Și nu este întâmplător că pe acest loc, tocmai el, câmpulungean, mobilizat în primul război, edifică unul dintre principalele memoriale de război care la vremea în care a fost proiectat și o bună perioadă de de timp, cred că până în perioada comunistă a funcționat ca o capelă, deci avea rol liturgic.

O capelă prevăzută cu o criptă usoară în care fuseseră aduse câteva sute de oseminte ale soldaților, mulți dintre ei căzuți pe pe Muntele Mateiaș sau din alte locuri din țară.

M.A: Deci, sunt lucruri care explică într-un fel evoluția unui om care ajunge să lucreze la unificare. dintr-un punct de vedere la care mulți dintre noi, poate, nu s-au gândit niciodată.

Domnule profesor, de ce era nevoie de această unificare? Chiar își construiau românii atât de diferit, bisericile, fiind creștini ortodocși, erau chiar atât de diferiți în ceea ce privește această artă religioasă.

S.I.B: Întotdeauna au existat școli regionale, școli locale.

Organizarea bisericească la început a fost structurată în zona răsăriteană pe biserici locale, care comportă anumite trăsături specifice în arhitectură. Avem un stil specific Olteniei, un stil specific zonei de nord a Munteniei, un stil specific Bucovinei cu bisericile pictate în exterior.

In momentul în care se edifică România Mare, care este un stat modern și care antrenează o gândire modernă sensibil diferită fata de cea medievală, atunci lucrurile se gândesc și dintr-o altă perspectivă, și la altă scară, inclusiv pe plan religios, spiritual.

M.A: E un fel de proiect de țară, care include și o latură spirituală.

S.I.B: Exact. Chiar dacă geografic se unesc niște provincii și geografic ele se suprapun, în mare parte din punct de vedere al mentalității, al ideologiei politice și de stat, lucrurile nu stau la fel.

Și această perspectivă se regăsește și pe plan bisericesc, al organizării bisericești și al modului în care este gândită arta bisericească. Și se resimte într-adevăr această nevoie de a avea un stil, il numim stilul național în arhitectura și pictura bisericească din România.

Se vede, dacă pot să spun așa, proiectul acesta unificator, linia aceasta unificatoare în proiectele de catedrală, indiferent de zona în care se află, în marile orașe ale țării și aicea, arhitectul Berechet își aduce un aport semnificativ.

M.A: Asta voiam să vă întreb, cum a realizat faptic, cum a realizat, cum să vă spun, în piatră, această unificare ?

S.I.B: Prin acest registru al catedralelor din marile orașe, prin catedrale, mă rog, unele nu le numim catedrale, cum e cea din Constanța. Numim doar simplu biserică, dar care are ceva tot a grandios și este gândită în cheia unei catedrale. Și aici mă refer la biserica Parcul Domeniilor Cașin din București, biserica Sfintii Impărați din Constanța și biserica Sfintii Impărați din Hunedoara.

Cea din București este situata, nu întâmplător, în zona așa-numită a Parcului Domeniilor, în proximitatea Arcului de Triumf. Amplasarea asta nu este întâmplătoare. Nu e o simplă coincidență că acest cartier nou, cartier, care se edifică prin anii 20-30 se află în vecinătatea Arcului de Triumf, iar în vecinătatea Arcului de Triumf într-un dialog vizual și arhitectural ce ține de peisajul arhitectural, ea se situează acolo. Biserica Parcul Domeniilor, este gândită, îndrăznesc s-o spun, ca un proiect în avans al unei catedrale naționale care se edifică astăzi în București.

M.A: La ce an a fost edificată această biserică, domnule professor ?

S.I.B: In 1937 începe să fie edificat proiectul și într-un interval de un an și jumătate este în picioare, tencuită. Lucrările care au loc în interior, decor interior, de amenajare, nu s-au încheiat nici până astăzi. Intr-un duh vizionar, arhitectul Berechet enunță acest lucru într-unul din referatele sale vizavi de această biserică, redactat prin 1963 în care pune pe hârtie, dă glas viziunii arhitecturale și teologice care a stat la baza gândirii și edificării acestui proiect și spune acolo că este un proiect care va fi rodul mai multor generații, asemeni marilor catedrale din Occident.

Nu este un proiect care să fie dificat în 10-15 ani se va întinde poate pe parcursul unui secol lucru care iată voiți au nevoiți se se verifică în practică, astăzi.

M.A: Mi se pare foarte interesant, pentru că este aceeași perioadă în care are loc și edificarea Arcului de Triumf, pe care îl cunoaștem astăzi, care a pornit de la un arc de lemn, cu stucatură, care se strica foarte des.

S.I.B: Era un proiect de țară care cuprindea mai multe aspecte. Toate erau gândite într-un proiect coerent si nu intamplator.

Acest model de catedrală, este foarte greu încadrabil, eu vă spun, predând artă creștină la Facultatea de Teologie ca, am avut foarte mari dificultăți pentru a o încadra tipologic. Nu sunt biserici nici din aria bizantină, nici din aria românească. Sunt prelucrări într-un mod foarte creativ, aș putea să spun, care îmbină elemente din arhitectura medievală românească, din arhitectura veche bizantină, generând această tipologie.

Recent am participat la un atelier de arhitectură în care studenții din anul 1 studiau pe planșă tipologia de la Cașin și concluzia era că ar semăna cu o catredală din Armenia, din secolul 6 sau 7. Este vorba de un model care circula in întregul imperiu Bizantin, adaptat contextului României Mari în anii ’30.

M.A: Domnule profesor, câte obiective din acestea importante a edificat arhitectul Berechet?

S.I.B: Lista este deschisă și chiar și clasificarea. Eu am întreprins o clasificare proprie. Numărul la care am ajuns a fost de circa 466 de proiecte, unele executate, altele nu. Un arhitect care îmi este prieten și care a recurs la o proprie clasificare mi-a spus ca ele pot fi regrupate si ajung undeva la cifra de 1000. Este foarte greu de avansat o cifră exactă, fiindcă sunt foarte multe edificili, clădiri, vile sau locuințe particulare pe care nu le putem identifica, fiindcă el nu a lăsat liste de lucrări complete. La acestea se adaugă nenumărate alte edificii care poartă doar ideile lui si care a fost puse in practica de alți arhitecți.

Într-un memoriu mărturisește că tot ceea ce s-a creat în Patriarhia Română în decursul a 30 de ani poartă direct sau indirect amprenta sa. Catedrala Parcul Domeniilor o regăsim replicată in Hunedoara, in Sfântul Gheorghe, in Covasna, cu anumite variații,la care se vede foarte bine structura inițială, structura de bază. Am ajuns la concluzia că este de fapt o transpunere, care nu este doar personală, este o transpunere în forme arhitecturale si a gândirii Patriarhului Miron, primul Patriarh, care a dorit să o transpună în acel proiect unificator de care vorbeam. Deci este o conlucrare între patriarh și arhitect, care a continuat și mai departe la următorii Patriarhi.

Deci, nu este rodul doar al muncii și al viziunii unui singur arhitect. El este omul providențial care pune în piatră un proiect, o concepție, unificator. Lucru trebuie privit mult mai în ansamblu, deoarece numărul bisericilor este mult mai mare, este aproape necuantificabil. Putem să spunem, fără teama de a greși, că tot ceea ce se edifică între 1930 și 1965 are mai mult sau mai puțin amprenta sa.

M.A: Vorbim de sute de biserici edificate în perioada celui de-al doilea război si un pic mai puțin de jumătate din portofoliul său care este realizat în perioada 1948 – 1965, în cea mai neagră perioadă, într-o perioadă în care stim ceea ce se întâmpla din punct de vedere politic.

Deci, se continua pe tăcute și în perioada comunista. Da, e foarte interesant lucrul ăsta pentru că ne dă o imagine asupra spiritualității poporului român care, în ciuda a ceea ce s-a întâmplat in acea perioada dpdv politic, social, economic, nu a cedat acelei presiuni îngrozitoare, ideologia cu crearea omului nou, care nu mai are nevoie de Dumnezeu, nu mai are nevoie de religie.

S.I.B: Mai este un detaliu pe care nu aș vrea să il omit, aportul lui esențial, la introducerea mozaicului în pictura noastra bisericeasca, nu aveam o tradiție în mozaic.

Țările Române se cristalizează cam în perioada de zenit a Bizanțului, astfel încât nu aveam timpul și resursele să luăm, să importăm arta mozaicului. Intr-unul din referatele sale, a avut inițiativa introducerii mozaicului în pictura noastră bisericească în anii 30.

Biserica Parcul Domeniilor Casin, care este prima biserică din România cu un decor interior integral în mozaic, care se continuă după anii 2000 si care se continuă si la Catedrala Națională.

Nu spun că nu ar fi apărut poate ideea în mintea altcuiva, dar dacă avem astăzi o Catedrală Națională cu un decor în mozaic, i se datorează lui în parte. Și nu a fost ușor. A fost foarte sinuos acest drum de a implementa mozaicul la noi, tocmai fiindcă lumea nu era obișnuită. Chiar și astăzi există voci care au au spus de ce să decorează catedrala în mozaic, că noi nu avem o tradiție românească în mozaic. Nu, nu avem o tradiție românească, dar există o tradiție bizantina. Nu putem să ne raportăm la Bizanț fără să avem în vedere mozaicul, nu putem să ne gândim la Imperiul Roman fără să ne gândim la arta mozaicului.

Asta arată că în proiectul de țară sunt integrate elemente europene și universale, nu doar strict naționale, atestă continuitatea noastră venind de la Bizanț si de la Imperiul Roman, acest detaliu ne dă parametrii anvergurii proiectului de țară de care vorbim.

M.A: Domnule profesor, vă mulțumesc pentru această, foarte interesantă discuție!

Iată, așadar, că Marea Unire nu s-a întâmplat într-o zingură zi la 1 decembrie 1918 și ani și ani după aceea.

Și au fost oameni care au lucrat la această Mare Unire, la această unificare a României cu provinciile istorice din toate punctele de vedere, începând de la politică și diplomație, până la administrație, științe juridice și până la latura spiritual, aceasta despre care am discutat astăzi.

Vă mulțumesc foarte mult că ne-ați acordat un pic din timpul dumneavoastră și vă doresc tuturor La mulți ani, de Ziua Națională.