Un weekend prelungit ne bucură pe toți. Ne grăbim să profităm de această mini-vacanță și mulți dintre noi probabil nici măcar nu mai știu sau nu se mai întreabă de ce flutură steagurile tricolore pe bulevarde. Ne bucurăm de weekendul prelungit, dar ce sărbătorim, oare, de fapt?
Ei bine, este vorba despre împlinirea a 164 de ani de la Unirea Principatelor Române, cunoscută în istoriografie și drept „Mica Unire”
Unirea Principatelor nu este „mică” și nici nu a fost o întâmplare!
În ciuda acestui apelativ, de „mică”, însă, pentru vremurile respective, Unirea Principatelor Române nu a fost deloc „mică”, ci a reprezentat un moment de cotitură istorică incredibil, ce nu a apărut din senin și nu a rămas fără urmări.
„Mica Unire” nu a fost o întâmplare, ci a reprezentat rodul luptei politice a generației pașoptiste.
La zece ani de la Revoluția de la 1848-1849, fruntașii pașoptiști erau unioniștii care, în ciuda opoziției marilor puteri, reușeau să aducă împreună, sub sceptrul lui Alexandru Ioan Cuza, Țara Românească și Moldova în ceea ce s-a numit mai întâi Principatele Unite – apropo, există încă o stradă în București, în Sectorul 4, care poartă acest nume, iar mai apoi Vechiul Regat sau România Mică.
Peste alți 18 ani, aceeași generație excepțională de patrioți reușește să împlinească cheia de boltă a operei sale politice, Independența de Stat a României.
Imperiul Otoman, puterea suzerană a Moldovei și Țării Românești, Imperiul Habsburgic și Rusia erau împotriva Unirii Principatelor!
La mijlocul secolului al XIX-lea, trei imperii se războiau la Dunărea de Jos – Imperiul Otoman, Rusia Țaristă și Imperiul Habsburgic. Turcii își exercitau, încă suzeranitatea asupra Țării Românești și a Moldovei dar rușii și habsburgii voiau și ei controlul gurilor Dunării.
Toate cele trei mari puteri europene voiau dominația asupra Țărilor Române – Țara Românească și Moldova, asupra Dunării de Jos. Pentru dominația la Gurile Dunării, cele trei imperii voiau să țină țările române despărțite, că să poată să le controleze mai bine.
Revoluția de la 1848, care a afirmat pentru prima dată programatic idealurile naționale ale românilor, fusese înfrântă, în cele din urmă, și era în toi restaurația ce urmează oricărei revoluții.
În aceste condiții, politicienii Partidei Unioniste au avut de luptat nu doar cu anti-unioniștii interni – precum Vogoride, caimacamul Moldovei, ci mai ales cu opoziția unor mari puteri din conclavul european.
Ei, unioniștii români, au avut un singur aliat, pe fostul ofițer carbonar ajuns Împărat al Franței, Napoleon al III-lea.
Este, însă, meritul incontestabil al clasei politice românești de pe ambele maluri ale Milcovului, care a știut să profite de Războiul Crimeii pentru a pune Europa în fața faptului împlinit, alegându-l domn pe Cuza și la Iași și la București.
Această stratagema a fost cu greu acceptată de către otomani, habsburgi și ruși, ca o „uniune personală”, numai pentru durata domniei lui Cuza, în primă fază.
Unioniștii munteni și moldoveni au știut să treacă peste orgolii, au lucrat împreună. Au pus un domn moldovean, dar au fixat Capitala la București.
Sub Cuza și, apoi, după el, sub noul Domn Carol I de Hohenzollern, aceeași politicieni au lucrat, atât în diplomație, cât și pe planul modernizării României, pentru a transforma „uniunea personală”, admisă de marile puteri pe durata domniei colonelului Cuza, într-un principat, într-un stat, într-un regat.
Aceeași generație a reușit, la nici 20 de ani mai târziu, la 1877-1878, în urma Războiului de Independență, să obțină Independența de stat a României.
Iată că prin așa-numita politică a pașilor mărunți, într-o singură generație, politicienii români ai vremii au reușit să unească Țara Românească și Moldova, să consolideze statul modern român și să obțină independența noului stat românesc.
Fără aceste realizări politice, diplomatice, militare și administrative, fără existența unui stat modern român, România Mică sau Vechiul Regat, Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 nu ar fi fost posibilă.
