În urmă cu 164 de ani, românii dovedeau că au un set de calități de care astăzi ne plângem că le-am pierdut ca nație.
Unitate de la primul până la ultimul, curaj în fața celor trei imperii cu care se învecinau și o clasă politică care a reușit să înțeleagă că o țară reprezintă ceva mult mai important decât interesele fiecăruia în parte.
Vezi povestea Unirii Principatelor Române, spusă de către istoricul Adrian Cioroianu, în cadrul unei ediții speciale „În Comunitate”, realizată de către Ioana Brușten!
24 Ianuarie 1859, ziua care a unit Moldova cu Țara Românească sub conducerea unui domn unic, Alexandru Ioan Cuza, primul conducător modern al Principatelor Române. Am aflat povestea acestui moment important, de la invitatul Ioanei Brușten #InComunitate, istoricul Adrian Cioroianu.
„Din punctul meu de vedere, lucrurile stau în felul următor: în primul rând, să nu îi spunem acestei Uniri, legată de numele lui Alexandru Ioan Cuza, „Unirea cea Mică”, pentru că nu e corect. Nu există în istoria noastră o unire mică și o unire mare. Unirea lui Cuza este extrem de importantă, fără ea n-am fi avut nici România Mare, de după Primul Război Mondial. În al doilea rând, trebuie să interpretăm această Unire ca fiind un proces care se întinde pe mai mulți ani.
Puterea este, dintotdeauna, elementul care împiedică înțelegerea între oameni. Același lucru era caracteristic și perioadei de dinainte de 1859. Marile familii de boieri își doreau puterea, dar asta ar fi însemnat lupte care ar fi adus pagube de neimaginat. Astfel, a fost luată decizia de a trimite mesaje către marile puteri ale perioadei, pentru a cere un domn străin care să conducă. Care a fost decizia luată ce cele 7 mari puteri, ne-a spus istoricul Adrian Cioroianu.
„Cu un an înainte de Unirea Principatelor, de 24 ianuarie 1859, a avut loc o conferință a marilor puteri din Europa. 7 puteri s-au adunat la Paris ca să discute despre viitorul statut al Țării Românești și al Moldovei, deci cele două Principate Române, toată lumea le recunoștea ca fiind Principatele Române.
Din Țara Românească și din Moldova venea, către toate capitalele europene, un adevărat asalt de memorii ale unor boieri, în care cereau domni străini, unii cereau unirea celor două Principate sub un domn străin și, la Paris, cu un an înainte, s-a luat decizia ca cele două Principate să aibă un fel de sistem politic, fiecare cu domnul său. Fiecare să-și aleagă domnul. S-a refuzat ideea prințului străin, dar fiecare dintre ele a fost pusă să-și aleagă domnul și să înceapă o serie de reforme. Pe 5 ianuarie 1859, în Moldova, la Iași, este ales acest tânăr ofițer, Alexandru Ioan Cuza, iar pe 24 ianuarie 1859, Țara Românească și-a ales același domnitor pentru că hotărârea celor 7 puteri nu împiedica acest lucru. Așa cum se știe, în diplomație și în științele juridice, ceea ce nu e interzis expres, e permis.”
A fost nevoie de încă 3 ani până când Unirea Principatelor Române a fost acceptată de către marile puteri ale perioadei. Chiar și în țară au existat multe voci care s-au opus. Totuși, cei care au susținut în mod activ această unire au învins sorții și, astfel, în 1862 , avem primul guvern care și-a exercitat mandatul atât la Iași cât și la București.
„Nu toate aceste 7 puteri agreau ideea unor Principate Danubiene sau Principate Române unite sub același domnitor, unii au fost de acord, alții nu au fost de acord. După Unirea din 24 ianuarie 1859, a mai durat 3 ani până când, încet, încet, celelalte state au acceptat ideea unirii și de abia în anul 1862, Bucureștiul devine capitala Principatelor Române Unite și tot în ianuarie 1862 avem și primul guvern unitar, deci un guvern care să fie numit de Alexandru Ioan Cuza și care să domnească atât peste Iași, cât și peste București. Sediul guvernului din 1862 era la București, dar cel care avea să fie prim-ministrul României, prim-ministru peste ambele Provincii, Barbu Catargiu, avea să moară ucis misterios, peste vreo 6 luni de mandat, în vara anului 1862.”, ne-a mai spus Adrian Cioroianu, profesor universitar.
Să nu ne imaginăm că toată lumea era de acord cu această unire. Unii boieri, și în Moldova, și în Țara Românească, nu au fost deloc de acord. Unii se temeau, alții au stat relativ ascunși dar, iată, a prevalat, cum se întâmplă deseori, a prevalat dorința celor mai activi și care au știut să-și mobilizeze elementele dinamice din societate.”
Jocurile politice există din vremuri pe care nu le-a putut inventaria nici istoria. Așa cum spuneam, în 1858, boierii au ajuns la concluzia că, în locul luptelor care să îi distrugă, e mai bine să găsească un om neutru care să nu aibă o partidă proprie. Alexandru Ioan Cuza, militar de carieră, nu foarte bogat și fără o susținere politică evidentă, a fost răspunsul care a împăcat spiritele. Un compromis care aducea pacea și care s-a dovedit a fi marele noroc al Principatelor Danubiene. Domnul Moldovei a fost ales.
Bucureștiul avea, însă, o agendă proprie. Asta a făcut ca alegerile din Țara Românească să capete o aură ușor dramatică. Presiunea străzii a determinat alegerea lui Cuza ca domn și aici.
„S-a întâmplat ca în romanele politice foarte bune, fie din România, fie din alte țări. Gândiți-vă că la Iași, ca și la București, a fost numită o Adunare Electivă. La Iași era Adunarea Electivă a Moldovei. Fiind mai multe familii în conflict, familii puternice care și-ar fi dorit să dea noul domn al Moldovei. Până la urmă, decât să se sfâșie între ele, au găsit un tânăr ofițer, care, la rândul lui, era cunoscut. Alexandru Ioan Cuza participase la Revoluția de la 1848. Era cunoscut ca un om integru. Era cunoscut ca un om care nu avea propria lui partidă. El nu era un om extrem de bogat. Își făcuse o carieră militară tocmai pentru că nu era un mare proprietar de pământ și, nefiind bogat, nu avea nici partida lui de fideli care să-l urmeze. Au căzut de acord, ca să nu se mai concureze unii pe alții, să-l aleagă pe Alexandru Ioan Cuza. Și asta face ca el să fie ales în unanimitate. El, la Iași, a fost ales în unanimitate. A fost un compromis, dacă vreți, dar un compromis fericit. Și așa a ajuns domn al Moldovei.
În Adunarea Electivă de la București, unde era altă adunare electivă decât cea de la Iași, unii știau de mișcarea pregătită, cu alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, unii nu știau și, cei care nu știau, sigur că aveau propriul lor joc, propriul lor candidat. Au existat mai multe tensiuni și asta face ca alegerea să fi fost ceva mai strânsă și mai dramatică la București. Sub presiunea străzii care striga „vrem pe Cuza domn”, „vrem pe Cuza domn”, s-a ajuns și la alegerea lui Alexandru Ioan Cuza la București.”, a adăugat Adrian Cioroianu, istoric.
Ce s-a întâmplat în 24 ianuarie 1859 a surprins marile puteri ale vremii. În funcție de agenda politică, Unirea Principatelor Române a produs atât surprize plăcute, cât și mici turbulențe care păreau să permită schimbări pe harta geopolitică.
„Țările care au fost pentru, de la bun început, au fost Franța și, poate o să vi se pară surprinzător, Rusia. Rusia a fost și ea de departe a Unirii, pentru că spera să facă din aceste Principate Unite un coridor de trecere spre fostul Constantinopol, pe care Rusia dorea să-l elibereze. Turcia sigur că a fost total surprinsă, și Marea Britanie, care sprijinea Imperiul Otoman, de teama extinderii Rusiei. Marea Britanie și Turcia au fost surprinse. S-a opus Imperiul Habsburgic. Austriecii se temeau că o astfel de unire a românilor, din cele două provincii, le-ar complica lor situația din Transilvania.”
Sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza a fost făcut un salt către un stat adaptat timpului. De la imagine și maniere până la maniera în care gândea și se exprima, totul îl recomandă pe Cuza drept primul domn modern.
Formarea militară și capitalul de imagine câștigat în 1859 l-au făcut să fie destul de dur în relațiile sale cu Parlamentul, care s-au înrăutățit foarte mult. De aici și declinul.
Reformele dorite de el aveau să fie continuate, totuși, de Carol I.
„Alexandru Ioan Cuza a fost un om cu niște merite reale, cu o viziune foarte modernă. Eu, din acest motiv, aș spune că el a fost un domn extrem de modern. Era o diferență de la cer la pământ față de domnii pe care îi avusesem cu 10-20-30 de ani înainte. În câteva decenii, saltul pe care îl reprezintă Alexandru Ioan Cuza este enorm. Alexandru Ioan Cuza gândea, era îmbrăcat, se comporta, vorbea după moda europenească, cum se spune, grație educației și formației militare, deci din acest punct de vedere l-aș numi un foarte modern domn.
Din păcate, relațiile lui cu Parlamentul au fost din ce în ce mai șubrede, era și el, se pare, destul de inflexibil din anumite puncte de vedere, se credea, poate, mai popular decât era sau își imagina că opoziția lui va fi mereu va fi dezbinată și că el o va domina. După 1864, el își dorește extrem de multe reforme, ceea ce era normal. Problema e că nu știm cât de pregătită era România pentru a pune pe picioare atâtea reforme, într-un timp foarte scurt. Șansa mare pentru Alexandru Ioan Cuza a fost că, după el, a venit domnitor Carol I, care a continuat acele reforme, altfel nu mai vorbeam astăzi de Cuza în termenii în care vorbim.”, a mai a precizat istoricul Adrian Cioroianu.
În 1866, Principatele Unite aveau să își primească prințul străin, pe Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen. Acesta decide să continue reformele începute de predecesorul său, Alexandru Ioan Cuza, pe care le consideră bune și necesare. Prima Constituție a României este întocmită după modelul belgian și devine actul maturității politice a țării noastre.
„Marele merit al acestei simbioze dintre Alexandru Ioan Cuza și Carol I a fost că unele dintre reformele date de Alexandru Ioan Cuza au prins contur în anii următori și asta pentru că erau reforme bune, necesare pentru țară și Carol I și-a dat seama că e nevoie de ele. Asta face din Alexandru Ioan Cuza unul dintre marii noștri reformatori.
Ideea unui arbitru nu era ceva specific românesc. Era, mai curând, semnul începutului vieții politice la noi. Totdeauna, când un stat, la început, dă dovadă de multe semne de imaturitate, e mult mai bine să arzi etapele având un conducător inteligent și experimentat, care vine și dintr-o cultură politică în care toate lucrurile astea fuseseră rezolvate. Din acest motiv, când a venit Carol I singurul lucru esențial pe care l-a adus în plus, față de Alexandru Ioan Cuza, a fost faptul că a spus, domnule, avem nevoie de o constituție, ca să fie o carte fundamentală. Carol I a cerut o Constituție, am făcut-o după modelul belgian și imediat dinamica româneasca a decolat extraordinar de bine.”, a spus Adrian Cioroianu, istoric.
Construcția unui stat modern, actual, cu pretenții, se face în fiecare zi. Timpul nu așteaptă pe nimeni și fiecare cetățean are datoria morală să aducă plus valoare țării. Asta înseamnă mai multă responsabilitate, mai multă educație și implicare activă în procesul dezvoltării. „O țară se construiește zi de zi”, ne-a mai spus Adrian Cioroianu, istoric și profesor universitar la Facultatea de Istorie a Universității din București
„Eu fac parte, totuși, dintre acei profesori care chiar cred că istoria ne învață câte ceva. Sau, mă rog, noi ar trebui să învățăm ceva din istorie. O țară se construiește zi de zi. Să știți că această Unire a lui Cuza, într-un fel, trebuie s-o ducem mai departe, oricât ar suna de paradoxal. Cuza a făcut unirea politică, a făcut unirea administrativă, în anumiți parametri. Trebuie să înțelegem că noi avem datoria să continuăm, și să ducem la un alt nivel această unire. Atunci a fost unirea politică, dar uite că, la nivel de infrastructură, noi încă mai lucrăm să asigurăm unirea provinciilor românești. Din acest punct de vedere, unirea încă trebuie dusă mai departe.
Trebuie să ținem minte că unirea o facem în fiecare zi, în continuare, că istoria este un proces continuu, că noi facem parte din acest proces, că trebuie să ne aducem contribuția, acolo unde suntem, la bunul mers al acestui proces.”
