Povestea din spatele cărții sau numărul de pe mână
Articol de Vicentiu Andrei, 26 ianuarie 2023, 09:08 / actualizat: 26 ianuarie 2023, 10:21
În cadrul unei ediții speciale a emisiunii Întâlniri capitale, Cristina Toma îți propune o întâlnire specială cu un invitat și mai special. Este vorba de doamna Lidia Maksymowicz, autoarea cărții Eu sunt 70072. Fetița care a supravietuit „Îngerului Morții”. Aceasta pentru că 70 072 a fost numărul pe care dânsa l-a avut tatuat atunci când a ajuns în lagărul de concentrare de la Birkenau-Auschwitz și a fost fetița care a supraviețuit groaznicului doctor Mengele, supranumit „Îngerul Morții”.
București FM vă prezintă povestea din spatele cărtii ”Eu sunt numărul 70072” pe care a căutat-o pentru dumneavoastră și pe care o puteti asculta în cadrul emisiunii ”Intalniri Capitale” de joi, 26 ianuarie:
1.Bucuresti FM- Doamnă Lidia Maksymowicz, în primul rând bun venit la „București FM” și vreau să vă întreb cum a fost lansarea de carte de la București?
Lidia Maksymowicz – Mă simt onorată că am fost invitată la un asemenea eveniment cum e această întâlnire a mai multor edituri și mă bucur că am putut să povestesc despre cartea pe care am scris-o împreună cu domnul Paolo Rodari. De altfel, apar destul de des atât la radio, cât și în cadrul unor emisiuni televizate, precum și la evenimente care prilejuiesc întâlniri cu publicul larg, unde spun povestea copilăriei mele, din primii ani de viață. Căci așa cum bine știți, au trecut aproape 80 de ani de la sfârșitul celei de-a 2-a mari conflagrații, un timp atât de îndepărtat încât, pot spune, că sunt unul dintre ultimii martori în viață ai acelor întâmplări tragice.
2.Bucuresti FM – Care este povestea din spatele acestei cărți?
Lidia Maksymowicz: Această carte a apărut pentru că, odată cu trecerea timpului, am observat că există deja un soi de indiferență și de uitare a acestei istorii a celui de-al Doilea Război Mondial.
3.Bucuresti FM – Aveați trei ani când ați ajuns la Auschwitz. De obicei, copiii atât de mici erau uciși. Cum ați supraviețuit?
Lidia Maksymowicz: Eu cred că am supraviețuit doar datorită lui Dumnezeu și, bineînțeles, mai multor împrejurări care, mie personal, mi-au fost favorabile. La urma urmei, în zilele noastre se poate observa un fel de indiferență față de acele vremuri și totuși acești demoni ai războiului sunt readuși la viață în diferite părți ale lumii. De aceea, trebuie să ne amintim, mai ales, de copiii care au suferit enorm în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și, în special, la Auschwitz-Birkenau, unde au murit peste 200 000 de copii.
4. Bucuresti FM – La începutul cărții, dedicați această carte celor două mame ale Dvs. Dacă puteți să ne vorbiți puțin despre ele, despre Anna și despre doamna Bronisława.
Lidia Maksymowicz:Mă consider foarte norocoasă pentru că am fost iubită de două mame și de doi tați, și amândouă s-au întâlnit mai târziu, peste ani, iar în acel moment una i-a spus celeilalte: „eu nu mi-am lăsat fiica undeva pe caldarâm”, la care cealaltă i-a răspuns: „nici eu nu puteam s-o las pe priciul din baracă, unde nu se știe ce s-ar fi întâmplat cu ea”.
5. Bucuresti FM Ambele Dvs. mame au fost minunate, dar, cât vă mai puteți aminti… pentru că de la 3 la 5 ani ați stat într-un lagăr de exterminare. Ați fost față în față cu acest „înger al morții” – denumire care sună ciudat, pentru că îngerii de obicei nu fac rău. Ce vă amintiți de atunci?
Lidia Maksymowicz: Eu, fiind atunci un copil, nu sunt în stare să povestesc ca un adult despre ceea ce s-a întâmplat acolo, dar în memoria mea au rămas până în ziua de azi anumite crâmpeie-cadru din acea perioadă: pantofii lustruiți ai ofițerilor SS atunci când mă ascundeam de doctorul Mengele, câinii care se repezeau să intre și șorțurile albe de care mi-a fost mereu frică în copilărie, pentru că știam că, dacă doctorul Mengele mă lua cu el, se putea întâmpla să nu mă mai întorc niciodată de acolo.
6. Bucuresti FM – De atunci v-a rămas – greu de spus „o amintire” – acel număr 70 072. Ați rămas cu el toată viața. Vă amintiți momentul în care v-a fost imprimat acel număr pe mână și ce a însemnat el toată viața?
Lidia Maksymowicz: Port un număr pe mână ca un stigmat care a rămas pe viață. Și a fost o vreme când îmi era foarte rușine că aveam acest număr, pentru că mă simțeam inferioară celor care nu au fost acolo, în lagăr, și nu purtau un astfel de număr.
7. Bucuresti FM S-a întâmplat ca, dintre copiii cu care ați fost în acea baracă din lagăr, să vă mai întâlniți peste ani, să vă revedeți?
Lidia Maksymowicz: Da, am avut o astfel de ocazie când mulți dintre noi erau încă în viață. Acum am rămas puțini. Cu toții am avut aceleași sentimente și aceleași amintiri.
8.Bucuresti FM Dar de atunci, din lagăr – pentru că erați foarte micuță – reușiți să vă mai amintiți ceva, în afară de dureri, de acele răni care vă acopereau corpul…
Lidia Maksymowicz: În memoria mea a rămas ceva, chiar și acei criminali care erau acolo – deținuții cu funcție de comandă și șefii de bloc – aveau uneori sentimente umane: îmi amintesc acel episod, când, din păcate, căzusem de pe prici; am început să plâng, pentru că mă durea foarte tare, și atunci șefa de bloc a dat dovadă de sentimente umane, de un fel de empatie, pur și simplu mi-a dat o bomboană și îmi amintesc și acum gustul ei. A fost un reflex atât de omenesc – singurul de acest fel pe care mi-l amintesc din lagăr.
9. Bucuresti FM Doamna Bronisława sau mama Bronisława, cum îi spuneți Dvs., v-a luat de acolo și pentru că v-a iubit.
Lidia Maksymowicz: Cu siguranță mama Bronisława avea o inimă mare, pentru că și-a sacrificat viața pentru mine; a fost o mamă extraordinară.
10.Bucuresti FM Dar cum au fost zilele după ce v-ați eliberat? De ex., doamna Hédi Fried – supraviețuitoare din România, care era mai mare – ne-a spus că au fost niște zile de acalmie, niște zile în care nu înțelegea ce se întâmplă. La Dvs. cum a fost? Erați mai micuță ce-i drept…
Lidia Maksymowicz:Îmi amintesc doar momentul eliberării, însă nu ca un adult care se bucură de eliberare; eu îmi aduc aminte că de la acei soldați, care intraseră deja în alte uniforme – aveau o stea roșie pe șapcă – am primit o felie de pâine adevărată și o cană de cafea cu lapte cald (cu gust și aromă necunoscute nouă până atunci).
11. Bucuresti FM Iar apoi, cât de ușor v-ați făcut prieteni printre copiii care trăiau acolo, în acel loc, în acel oraș?
Lidia Maksymowicz: Întotdeauna am fost un pic diferită de copiii care nu au experimentat viața de lagăr și nu înțelegeau o asemenea încercare, așa că a fost foarte dificil să stabilesc relații de prietenie cu alți copii.
12. Bucuresti FM Dacă este să ne întoarcem puțin la acea scenă în care Dvs. împreună cu copiii din bloc mergeați în fostul lagăr – sau ce mai rămăsese din el – și vă jucați, iar Dvs. erați singura care puteați să le povestiți. Care era reacția lor și cum era pentru Dvs. să vă reîntoarceți acolo? Nu vă era teamă?
Lidia Maksymowicz: Copiii cu care reveneam acolo erau ceva mai mari decât mine. Chiar și atunci când ne reîntâlneam după mulți ani, deja cu toții adulți, ei își aminteau de mine ca de un copilaș, pentru că cei de-o seamă cu mine, atât de mici, cum am fost eu la vârsta detenției mele, nu au fost foarte mulți în barăci.
13. Bucuresti FM Acei prieteni ai Dvs. de atunci, copiii de la bloc cu care v-ați dus în fostul lagăr vă puneau întrebări, erau curioși?
Lidia Maksymowicz: Nu. Odată încheiat războiul, toată lumea dorea să se bucure în sfârșit de viață și de libertate; prea puțini voiau să-și amintească sau aduceau vorba despre război.
14.Bucuresti FM Iar apoi, la școală, cât de ușor v-a fost să vă faceți prieteni în clasă? Pentru că îmi amintesc acea scenă în care v-ați jucat de-a lagărul în curtea școlii…
Lidia Maksymowicz: La școală îmi acopeream numărul tatuat pe braț cu un plasture, dar și așa colegii aflaseră cine sunt. Ei bine, și din această cauză eram pur și simplu nefericită.
15.Bucuresti FM În lagăr erați împreună. în acea baracă, copii evrei, polonezi și poate copii de alte naționalități. Era vreo diferență între Dvs.? Pentru că întotdeauna naziștii au căutat să arate că sunt diferențe între oameni, între popoare, căutau să inventeze o rasă.
Lidia Maksymowicz: Nu, nu se simțea deloc dacă era vorba de un copil evreu sau polonez sau din altă țară. Nu era nicio diferență între noi, toți eram tratați la fel, foarte rău de către șefa de bloc și kapo. Și de cele mai multe ori, ordinea era menținută cu bastonul sau nuiaua. Eu am fost însă întotdeauna foarte organizată, pentru că mama m-a învățat să fiu așa. Drept care, nu-mi amintesc să fi fost vreodată pedepsită ca ceilalți copii.
16.Bucuresti FM Când v-ați reîntors în lumea pașnică, după război, când ați auzit prima dată că a început să se vorbească despre ceea ce s-a întâmplat?
Lidia Maksymowicz: Târziu, mult mai târziu. Cam la două decenii după război a început să se vorbească despre asta.
17. Bucuresti FM Dar acolo, când v-ați întors, la un moment dat descrieți joaca cu copiii și spuneți că părinții totuși ar trebui să le spună copiilor lor de la vârste mici. Mulți părinți în ziua de astăzi preferă să-i ferească pe copii să audă despre lucruri rele, despre cruzimi la vârste fragede, spunând că e mai bine să ajungă la adolescență sau să mai crească puțin pentru a le povesti astfel de lucruri, pentru că cei mici nu înțeleg. Dvs., din experiența Dvs. de copil, și de adult – pentru că știu că v-ați întâlnit cu copii – ce credeți, copiilor e bine să le spunem despre astfel de lucruri de la vârste cât mai fragede? Înțeleg ceva?
Lidia Maksymowicz: Mă întâlnesc cu copii de diferite categorii de vârstă – de multe ori chiar cu copii de la grădiniță – și știu întotdeauna, când mă uit la acești copii, ce anume să le spun. Îi întreb pe acești micuți dacă își iubesc mamele. Iar ei sunt atât de dornici/fericiți să vorbească cu cineva care nu a avut mamă și a fost un copil sărman. În definitiv, micuții de vârsta lor nu au cum să înțeleagă aceste lucruri și este dificil, imposibil practic, să le spui ce s-a întâmplat la Auschwitz.
18. Bucuresti FM Atunci când ați mers și v-ați întâlnit cu copii din școli, din licee sau în alte împrejurări și le-ați povestit prin ce ați trecut, le-ați povestit despre lagăr, despre tot ce s-a întâmplat, care au fost întrebările pe care cei mici vi le-au pus?
Lidia Maksymowicz: Uneori am astfel de întâlniri cu tineri și, uneori, mă întreabă dacă nu vreau să mă răzbun și dacă nu port ură în suflet, iar eu le răspund că nu, absolut deloc, pentru că suferința mea ar fi mult mai mare dacă mi-aș aminti în permanență de acea perioadă nefastă și aș fi mai nefericită chiar și decât cei care mi-au făcut rău.
19. Bucuresti FM Acum văd că, din nou, în lume au început să apară iarăși antisemitism, extremisme de tot felul pe tot globul. Dacă am avea un glob pământesc în față și l-am întoarce să vedem cine cu cine se înțelege și unde este război s-ar putea să găsim mai multe puncte fierbinți decât zone pașnice. Credeți că oamenii au învățat ceva? Și dacă n-au învățat, unde a fost greșeala?
Lidia Maksymowicz: Cred că omenirea nu și-a însușit această lecție a celui de-al Doilea Război Mondial; a existat, s-a perpetuat un fel de indiferență, iar noi nu ne amintim de trecut, când trăim bine, nu-i așa? Și totuși, această lipsă de vigilență a dus la alte războaie purtate în diferite părți ale lumii, la reapariția acestor demoni malefici, la nașterea unor ideologii care au alimentat ceea ce se întâmplă astăzi, mai ales la granița de est; și când acești refugiați ajung în Polonia, ei sunt primiți în casele polonezilor cu brațele deschise, în timp ce în alte părți ale lumii ni se pare că ei sunt departe de noi și că aceste chestiuni nu ne privesc. Abia acum trăim un fel de rememorare-avertisment a faptului că orice se poate întâmpla.
20. Bucuresti FM Dacă ar fi să vizităm muzeul care este acum la Birkenau Auschwitz, de la ce vârstă credeți că ar trebui să luăm un copil într-o astfel de excursie?
Cred că abia adolescenții, cei ajunși la vârsta liceului pot vizita acel loc; când copilul, tânărul are cel puțin 15 ani.
21. Bucuresti FM Vă este dor de cineva de atunci pe care ați dori să-l întâlniți?
Lidia Maksymowicz: Nu, deloc. Au trecut atâția ani, încât totul a rămas în trecut și e departe de mine; dar simt că eu, ajungând până la o vârstă înaintată, trebuie să vorbesc despre asta, trebuie să povestesc, ca acele atrocități să nu se mai repete – sper eu – niciodată.
22. Bucuresti FM Dacă ar fi să vă întâlniți acum cu copii, după ce ați scris cartea, le-ați atrage atenția asupra unui fragment din carte?
Lidia Maksymowicz: Cred că merită să fie citită toată cartea, pentru că numai așa cititorii pot să-i înțeleagă conținutul mai bine, pentru că acolo sunt prezentate diferite etape din viața mea. Vor vedea că lumea nu este proiectată acolo exclusiv într-o ipostază negativă. Cred că povestea vieții mele încă nu s-a încheiat și, datorită acestei permanente rememorări a acelor vremuri, există întotdeauna o notă optimistă spre finalul expunerilor mele pe această temă.
23. Bucuresti FM De multe ori oamenii spun că cei care au supraviețuit au fost norocoși, iar apoi și-au continuat viața și mulți chiar au avut realizări. A fost ușor, după aceea – și acum mă refer la tot parcursul vieții – să trăiți cu aceste amintiri?
Lidia Maksymowicz: Cred că este un trecut pe care nu-l poți lăsa în urmă, pentru că nu te poți rupe de el, dar trebuie să duci o viață normală, să mergi înainte, să trăiești și să speri că ceea ce a fost acolo nu se va mai întâmpla niciodată. Ce a fost mai rău în viața mea a trecut de mult.
24. Bucuresti FM În alte localități, unde au fost lagăre, pe tot teritoriul ocupat de Germania, se spune că locuitorii care trăiau în apropierea lagărelor nu știau ce se întâmplă acolo. Și când aliații i-au luat după ce lagărul a căzut, mulți au fost șocați. Credeți că oamenii de acolo, din satele care erau pe lângă lagăr, din acel orășel, știau, încercau să fie solidari cu Dvs.?
Lidia Maksymowicz: Au existat lagăre în diferite părți ale Europei, dar Auschwitz-Birkenau a fost un lagăr de exterminare și în special acest loc al memoriei ar trebui să rămână pentru totdeauna în forma în care se află astăzi, pentru a avertiza lumea cu privire la ceea ce s-a întâmplat atunci, în acele timpuri.
25. Bucuresti FM Dacă ar fi, acum, să vă întâlniți cu alt grup de copii, care ar fi primul lucru pe care l-ați spune?
Lidia Maksymowicz: Întotdeauna îmi încep povestea ținând cont de cine se află în fața mea, mă adaptez publicului, astfel ca – ceea ce urmează să prezint – să nu fie prea înspăimântător sau să deștepte frica în rândurile ascultătorilor; vreau pur și simplu să le spun adevărul.
26. Bucuresti FM Noi vă mulțumim pentru acest interviu, vă mulțumim pentru curajul care l-ați avut de a scrie cartea și, de ce nu, așteptăm de la Dvs. poate o nouă carte, poate cu sfaturi pentru generația tânără.
Lidia Maksymowicz: Într-adevăr, toată lumea mă îndeamnă să scriu, chiar și despre ceea ce am scris deja împreună cu Paolo Rodari; viața mea s-ar transforma atunci într-o producție epică de mare amploare. Au existat propuneri până și în privința realizării unui serial; nu doar un film, ci un întreg serial să fie dedicat vieții mele și experienței de lagăr.