Nefiind un roman atemporal, precum „Piciul”, „Picnic la marginea drumului” sau alte lucrări ale fraților Strugaţki, aș direcționa „Lunea începe sâmbăta” către generațiile de peste cincizeci de ani.
Cititorii mai tineri, chiar și cei de patruzeci de ani, nu cred se vor simți confortabil citind această carte pentru că se vor lovi de o terminologie și de un umor specific unei perioade în care țările din Blocul de Est, din care făceau parte atât Rusia, cât și România, erau încapsulate politic într-un imbecilism general și perfect coordonat din care evadarea era extrem de dificilă.
Bine, și acum imbecilismul este general, doar că diferența esențială este aceea că în prezent oricine poate alege să fie imbecil și poate chiar să facă o carieră din asta, în timp ce în perioada comunistă doar partidul avea dreptul de a stabili cine este imbecil și cine nu.
Milițianul cu profil bolșevic, organizarea administrativă specifică socialismului „luminat” sau limbajul de tip politburo, toate acestea sunt noțiuni pe care le pot înțelege pe deplin și le pot considera drept tristă amintire sau minunată amintire doar cei care au fost contemporani cu ele. Un cititor de peste cincizeci de ani era deja adult la vremea lor, astfel că el va observa cu siguranță toate detaliile și subtilitățile acestui roman.
În altă ordine de idei, „Lunea începe sâmbăta” este mai mult fantasy decât SF. În haosul organizat cu care autorii ne-au obișnuit deja, în toată această debandadă literară construită cu meticulozitate, ne vom întâlni cu o sumedenie de personaje specifice mitologiei estice, unele dintre ele „prezervate ca atare”, iar altele prelucrate într-un tipar specific unei „bune orânduiri comuniste”…
Dacă „Picnic la marginea drumului” și „Piciul” sunt romane aș spune chiar obligatorii pentru cei ce pretind că literatura SF face parte dintre preferințele lor, „Lunea începe sâmbăta” intră la categoria lecturilor opționale.
