- Descriere:
Alexandru Olah este un baschetbalist român, în vârstă de 30 de ani, care joacă, în prezent, pentru CSO Voluntari.
Sportivul este convocat cu regularitate, în cadrul echipei naționale, a făcut parte din componența reprezentativei României la ediția din 2017 de ”EuroBasket” și a participat la foarte multe competiții internaționale.
Alexandru Olah a plecat, de la o vârstă fragedă, în SUA, pentru a studia și a juca baschet la nivel înalt. A revenit apoi în Europa și a jucat și pentru cluburi din România. Îl pasionează antreprenoriatul și jocurile de strategie. Își face deja planuri despre ce va face după încheierea carierei sportive
Visul său cel mai mare este legat de selecționata de baschet a României, iar pe plan personal, dorește să își întemeieze o familie.
- Sesiunea de întrebări – răspunsuri:
- Mario Soare: La începutul adolescenței tale, după cum am putut citi într-un interviu, ai încercat să practici și fotbalul, dar, până la urmă, ai ales să te rezumi la a juca baschet la un nivel de performanță. Cât de important a fost acel moment privind viitorul tău?
Alexandru Olah: Bineînțeles că a decurs din tot ce ține de viața mea. La început, prima dragoste, să zic așa, precum, poate a fiecărui copil, este fotbalul. Este cel mai ușor de practicat, însă, apoi, probabil și felul în care am crescut și cum am obținut niște rezultate pe țară, niște medalii, asta m-a făcut să mă îndrăgostesc foarte repede de sport și mi-am dat seama că o să am și înălțimea necesară pentru baschet.
Pe lângă asta, accesul ușor pe care l-am avut și legitimația pe care am obținut-o rapid față de fotbal m-au ajutat. Aș fi stat cinci-șase ani la fotbal până când aș fi făcut parte din echipa mare și nu mi-a picat foarte bine, la acel moment. Când am venit la baschet, mi s-a făcut legitimația imediat, am avut rezultatele astea rapide, am obținut locul trei pe țară și, mai apoi, pur și simplu, m-am îndrăgostit de acest sport.
- M.S.: La vârsta de 16 ani măsurai 2,10 metri și jucai baschet în curtea liceului. Rapid, ți-ai găsit și o echipă de club locală, CSS Bega, pentru că tu te-ai născut la Timișoara. Cum a fost experiența petrecută la acea formație și ce ai învățat cel mai bine în perioada respectivă?
A.O.: Da, eu am început să joc sau să arunc la coș în curtea școlii, dar, de preferat, după cum am și spus, fotbalul a fost nu doar sportul meu preferat, dar și al clasei. Ne plăcea, în fiecare pauză să jucăm fotbal, dar văzând că echipa noastră de liceu are niște rezultate bune și la baschet, având deja un coleg acolo care practica baschet la CSS Bega Timișoara, care este clubul care m-a legitimat mai târziu, am început și eu.
Îmi doream și eu să fac parte din echipa de liceu. În primul rând, mi s-a zis ”că nu”, ”că ești prea tânăr”, ”că trebuie să mai stai”.
Acestea erau prin clasa a șaptea și, apoi, prin clasa a opta, am plecat la niște turnee regionale cu liceul. Nu am trecut mai departe, însă, acolo, am fost desemnat cel mai bun recuperator.
Am obținut și medalie de locul doi, doar echipele de locul întâi ar fi mers mai departe și așa am fost văzut de echipa CSS Bega, care m-a recrutat. Mi s-a spus să vin la niște antrenamente și așa am fost și legitimat.
Acolo, regretatul Mircea Albu, el a fost persoana care m-a recrutat și m-a dus pe tărâmul baschetului. Apoi, acolo, fiind încă la început, am avut foarte multe de învățat, am fost și dornic de a le învăța.
Am ascultat cu atenție, am avut și concurență pe măsură, în care un băiat cu un an mai mare decât mine, pe poziția mea de pivot, era mai bun și mai talentat și mai de perspectivă decât mine.
Iar, dorința mea și felul meu de a intra în competiție și de a încerca să îmi întrec limitele, dar și persoanele contra cărora jucam, m-au îndemnat să încerc să îi bat de fiecare dată.
Campionatele Naționale au fost un impuls foarte mare pentru noi, pentru că a trecut foarte mult timp de când am câștigat o medalie de aur și chiar la U16, care a fost grupa mea, a fost prima mea medalie de aur.
Între timp, a fost și o medalie de argint cu un an înainte, iar acolo, la turneul acela, am fost unul dintre cei mai buni jucători, am fost chemat și la lotul național.
Asta a fost prin 2009 și abia apoi, în vara anului 2010, am început să fac pasul spre Statele Unite.
M.S.: Follow-up question: Dar dacă ai putea să te rezumi la ceva cu ce ai rămas din etapa aceasta, de la CSS Bega, ce a contat cel mai mult în perspectiva carierei tale?
A.O.: Munca, munca, am realizat că nimic din ceea ce meriți nu vine ușor. Este și o zicală din aceasta în Statele Unite.
Nu toate ți se dau pur și simplu pe tavă, trebuie să muncești pentru a primi acele lucruri, iar asta am observat, din plin, prin faptul că persoana respectivă, din fața mea, avea cele mai multe minute, dar, eu, prin munca mea, am început ușor-ușor să capăt cât mai multe minute și încredere.
Doar prin muncă am reușit chestia asta, mi s-a oferit și încredere, a crescut și încrederea în mine în primul rând.
Altă chestie ce mi-a plăcut foarte mult a fost că am avut o prietenie strânsă cu coechipierii mei, am fost, practic, o familie.
Chiar și acum mai țin legătura cu o mare parte din foștii mei colegi și ne întâlnim de fiecare dată când mergem în Timișoara.
Munca este necesară în a avea succes și, în același timp, de a ține legătura și a crea o strânsă legătură cu prieteni și asta am făcut la fiecare echipă pe unde am mers.
- M.S.: Într-un interviu acordat de tine în anul 2017 pentru publicația ”Adevărul”, s-a specificat faptul că, după ceva timp, ai hotărât să te muți în Statele Unite ale Americii, acolo unde ai continuat, în paralel, studiile și viața sportivă. Cum ai cântărit, la momentul respectiv, decizia de a accepta oferta mutării peste Ocean și care au fost sacrificiile pe care le-ai făcut, din start?
A.O.: Da, când mi s-a oferit această oportunitate, pot să zic că m-a luat prin surprindere, în sensul că îmi doream într-un fel, în acel moment, să plec.
Dar, îmi doream să fac un pas mai mare în cariera mea, adică să fac parte dintr-o echipă de seniori, ori în România, ori în străinătate.
Nu știam exact unde și cum, dar atunci când mi s-a oferit oportunitatea aceasta, am pus în balanță că puteam să merg să îmi continui studiile, ceea ce era destul de important pentru mine și, în același timp, bineînțeles, să joc baschet.
Nu doar să joc baschet, ci să joc baschet acolo unde este visul oricărui jucător să ajungă, în Statele Unite, pentru că acolo se formează cei mai buni jucători din lume.
Faptul că am avut această oportunitate, să ajung acolo, fiind și mic, nu m-a dus cu gândul că plec la mii de kilometri depărtare.
M-am gândit că plec în Statele Unite și m-a încântat foarte mult chestia asta și a luat ceva timp de convingere și pentru familia mea, dar, văzând că oportunitatea aceasta nu trebuie ratată și punând în balanță că puteam să îmi continui studiile și să termin liceul și, apoi, eventual, o facultate în Statele Unite, m-a ajutat enorm.
4. M.S.: De asemenea, legat de subiectul etapei carierei tale din Statele Unite ale Americii, ai declarat, într-un interviu acordat unei publicații locale, ”BanatulAzi”, că exista posibilitatea să joci în cea mai importantă ligă de baschet din lume, NBA, pentru că evoluai în Summer League, o altă competiție de prestigiu din acea țară. Ce crezi că a lipsit, pe atunci, pentru a putea face pasul la un nivel și mai ridicat din punct de vedere sportiv, precum cel din NBA?
A.O.: Da, asta este o poveste wow. După cum ai văzut, probabil, de-a lungul carierei mele, am făcut câte un pas și fiecare pas pe care l-am făcut a fost unul uriaș, în sensul nivelului de baschet.
Plecând de aici la un liceu acolo (n.r. SUA) a fost un pas uriaș pentru mine, din toate punctele de vedere, inclusiv și mai ales baschetbalistic vorbind. Alt nivel de antrenament, altă viteză, alt joc.
Apoi, din liceu într-un colegiu din Statele Unite, la fel, un pas mai mare și, apoi, am avut oportunitatea, să merg în ”Summer League”.
Acolo, iar, a fost un pas enorm și eu m-am pregătit toată primăvara și am zis că o să fiu pregătit și sunt pregătit și o să fie extraordinar.
Dar, când am ajuns acolo, am realizat că nu este chiar așa, viteza este de trei ori mai mare decât în colegiu și așa mai departe.
Eu am făcut tot ce a ținut de mine, ei mi-au oferit o oportunitate, dar mi-au spus că ”nu prea avem nevoie de pivot” și că ”nu se știe niciodată”.
Am spus că nu este nicio problemă, faptul că am oportunitatea aceasta, m-am agățat de ea și de acolo au venit și ofertele din Europa.
Am zis că dacă nu mă iau în NBA, poate mă ia altcineva. Nivelul este, într-adevăr, foarte mare și dacă ar fi să aleg ce mi-a lipsit, clar, poate o viteză în plus, dacă este să ne ducem în detaliu.
M.S.:Follow-up-question: Ar fi putut fi vorba și de noroc, la momentul respectiv? Să nu te fi remarcat pe cât meritai pe atunci vreun antrenor?
A.O.: Nu cred că există noroc sau că trebuie să te bazezi pe noroc. Mai există și potrivirea unui sistem sau să te vadă un antrenor și să zică că ai fi cel mai bun în sistemul lui de joc și așa mai departe.
Iar, după cum s-a și văzut, în anii ce au trecut, pe postul meu de pivot, se caută jucători de viteză, de detentă mare, care să pună capace și să sară bine.
Acestea nu sunt atuurile mele, clar, iar echipele care m-au văzut aveau deja un pivot. Chiar dacă eu aveam experiență mai mare, potențialul lui și viteza lui au cântărit mai mult și l-au ales pe el.
- M.S.: La ”Northwestern University”, în SUA, există precizări pe site-ul tău oficial, pe care tu le-ai făcut, conform cărora ai studiat profilul ”Științelor Comunicării”, concentrate pe limba engleză. Lăsând la o parte latura sportivă, cum ai perceput sistemul de învățământ de peste Ocean și care este cea mai mare diferență pe care ai regăsit-o, comparativ cu sistemul de învățământ din România?
A.O.: Una dintre chestiile pe care le-am observat este că, pornind din liceu, sunt niște cursuri sau niște credite pe care trebuie să le iei pentru diplomă.
Doar așa poți absolvi, iar acolo, poți, încă din liceu și din facultate, ai putea să alegi ceea ce ți-ar plăcea să faci.
Ai niște cursuri de bază pe care trebuie să le iei pentru a termina studiile de științele comunicării, iar, pe lângă asta, mai poți să îți iei altele care contează pentru creditele tale.
Ai mai multe cursuri din care alegi. De exemplu, o tipă de la mine, pentru un semestru, a ales dintre public speaking și curs de lingvistică.
Amândouă contau și pentru diploma mea, dar eu am ales public speaking, pentru că știam că mă va ajuta în viitor, la interviuri.
Mi-am dorit să fac chestia asta, știam că asta mă va ajuta pe viitor. În România, aici, cât am fost și eu, mi se pare că ”ni se bagă pe gât”.
Ne ajută sau nu ne ajută, este mai mult pe toceală la noi, aici. Acolo totul se bazează pe practică, pe multe proiecte, eseuri. Testele sunt grilă și în colegiu și în liceu. Aceasta a fost o chestie pe care am văzut-o și la matematică.
Trebuie să îți arăți lucrarea și cum ai ajuns la rezultatul respectiv ca să poți compara cu rezultatele din grilă și ceea ce am observat eu, acum vorbesc și pentru că eu sunt baschetbalist, se aplică și noțiunea de ”student athlete”.
Asta înseamnă că, dacă tu ești baschetbalist, nu uita că ești student, prima oară, iar, apoi, ești baschetbalist.
Dacă nu performezi și în clasă sau la cursurile tale, dacă nu ai o notă peste medie, atunci nu poți să mai vii la antrenamente, nu mai poți să participi la meciuri.
Există și un sistem în care, dacă nu mă descurcam la vreo materie sau dacă lipseam pentru că plecam la antrenamente, puteam apela la un tutore care să mă ajute.
Profesorii mă mai ajutau după ore, fiindcă se dorea să se facă amândouă (n.r.: sport și școală). În România, din păcate, nu există sistemul acesta, iar copilul este împins să aleagă dintre școală și sport. Este mare păcat.
Trebuie să se facă un sistem în care se pot face ambele. Dacă te uiți, sunt foarte mulți medaliați olimpici care se descurcă foarte bine și în învățământ.
- M.S.: Primul contract profesionist din cariera ta pe care l-ai semnat a fost cu un club din afara Statelor Unite ale Americii. În anul 2017, ai figurat ca jucător al celor de la ”Belfius Mons Hainaut”, formație din Belgia, unde ai petrecut un sezon. Mai apoi, ai evoluat și în campionatul intern, la ”U BT Cluj-Napoca”, pentru ca, ulterior, să mergi la o grupare din Olanda, respectiv, încă o echipă din campionatul belgian. Cum ai gestionat, din punct de vedere al adaptării și echilibrului personal aceste treceri rapide, făcute de la o echipă la alta?
A.O.: Nu a fost ușor. În primul rând, atunci când am făcut pasul la colegiu pentru a juca profesionist, au fost alte pretenții. Este un sport istoric, fanii pun foarte multă presiune pe tine, comunitatea, de asemenea, mai ales în SUA.
Sunt bani la mijloc, ești și plătit pentru asta. Din punctul meu de vedere baschetbalistic, am avut și o schimbare de antrenori în colegiu, în primul an și pot să zic că mă adaptez foarte ușor la sistemele de joc.
La naționale am avut antrenori diferiți și m-a făcut să mă adaptez jocului. Într-adevăr, durează puțin timp.
M.S.: Follow-up-question: Mă refeream, în mod special, la mediul în care trăiești, la societatea în care te muți, țările pe care le frecventezi, pentru că, totuși, au fost, trasee din Belgia în România, din România în Olanda și de acolo, înapoi în Belgia.
A.O.: În primul an când am ajuns în Belgia, acolo se vorbește în nord flamanda, iar în partea de sud, franceza. Eu, înainte să plec în Statele Unite, am studiat franceza, dar nu studiam engleza.
Soarta a făcut ca eu să plec unde aveam mare nevoie de această limbă. Apoi, din Statele Unite, am ajuns în Belgia, în partea de sud, unde se vorbea doar franceza. Nu prea se vorbea engleza și eram: ”Aoleu, stai să îmi amintesc franceza”, dar mi-am adus aminte.
Faptul că am studiat franceza în clasele 1-10 m-a ajutat enorm, am avut și un coleg cu care am terminat în același timp facultatea și am învățat împreună, a contat. Am jucat amândoi, împreună, un an de zile, a fost destul de ușor.
Faptul că am venit în România, apoi, este ca și cum am venit acasă, a mai putut familia să vină să mă vadă la meciuri.
Și, apoi, Olanda, unde, iar, acolo, mi-a plăcut foarte mult să joc, deplasările sunt mai scurte. Nu pot să zic că am avut probleme, pentru mine era o călătorie, o aventură.
Oriunde eram în Belgia, vorbeam cu toții aceeași limbă: ”limba baschetului”. Ne făceam prietenii noi, era interesant. Faptul că vezi locuri noi pe care le vizitezi, pot să zic că am văzut toată Olanda, toată Belgia.
Eram foarte aproape de Paris, două ore și jumătate cu mașina. De fiecare dată când venea cineva în vizită, îi spuneam: ”Hai la Paris!”.
- M.S.: O informație obținută în interviul oferit ziarului ”Adevărul”, în anul 2017, arată că în timp ce jucai în Statele Unite ale Americii, ai experimentat și disputarea unui meci în fața a 18.000 de spectatori, dar și că ai fi putut face parte dintr-un eveniment care s-ar fi desfășurat pe un stadion de fotbal american, cu o capacitate de 60.000 de locuri. Ce ai prefera, dintre a juca un meci pe ”Arena Națională”, în fața a 50.000 de fani români, sau a disputa un meci pe ”Michigan Stadium”, în fața a 100.000 de fani americani?
A.O.: Dacă ține doar de număr, poate ar fi mai frumos ”100.000”. Sună mai frumos când spui că ai jucat în fața a 100.000 de oameni. Dacă ține de un loc anume în care te regăsești cu adevărat, ar fi ”acasă”, să poți să joci în fața a fanilor români este ceva extraordinar.
De aceea sunt și mândru că fac parte din lotul național, faptul că pot să îmi reprezint țara, că pot să joc în fața țării, este un sentiment extrem de plăcut pe care foarte puțini au șansa să îl simtă.
Am avut șansa să joc în săli unde meciurile erau în deplasare și zgomotul era infernal, dar, în momentul acela când tu ”le închizi gura” prin niște slam-dunk-uri sau scheme din baschet, este o senzație extraordinară, de învingător.
Când știi că ai lăsat zeci de mii de oameni impresionați, sentimentul e plăcut. Dar, când știi că joci în fața suporterilor tăi, este cel mai plăcut.
Pentru orice echipă ai juca, când joci acasă și joci pentru fanii aceia și ei se bucură, împreună cu tine la final, ba chiar le simți prezența în timpul meciului, este foarte frumos.
- M.S.: Ai fost convocat în mai multe rânduri și ai evoluat pentru echipa națională a României. Care este cea mai mare dorință pe care o ai la nivel internațional?
A.O.: Cu naționala României, uite, din păcate, am pierdut șansele de a ne califica la EuroBasket 2025 și acum pornim o campanie de a ne califica la Campionatul Mondial din 2027.
Nu îmi aduc aminte ultima oară când România a făcut parte dintr-un turneu final de Campionat Mondial, însă îmi doresc foarte mult acest lucru.
Mai ales că anul 2027 bate spre retragerea mea, din națională, dar, poate și din baschet. Îmi doresc, ca pe final de carieră, să pot ajuta la calificarea României la un Campionat Mondial.
M.S.: Follow-up-question: Ce ai alege: un trofeu câștigat cu România sau un titlu în NBA?
A.O.: Dacă ne calificăm la un Campionat Mondial și câștigăm titlul, ar fi cea mai tare realizare, ar bate America și totul. Cred că asta ar fi cea mai mare realizare din viața oricărui sportiv, să câștige un Campionat Mondial.
Chiar dacă zici că ai câștigat un titlu de NBA, în fața celor mai buni jucători din lume, nu te face un campion mondial. Ești un campion al Statelor Unite, dar nu al lumii.
- M.S.: În prezent deții o academie de baschet, numită ”A.O. Basketball”, care a luat naștere, potrivit informațiilor desprinse din interviul acordat publicației menționate anterior, datorită dorinței tale de a implementa modelul sportiv american în țara noastră. Care este principiul fundamental după care se ghidează academia înființată de tine și câți copii are în acest moment?
A.O.: Asta a fost o inițiativă de-ale mele, încă de la începutul carierei profesioniste, însă nu am putut să o realizez, pentru că este foarte greu să gestionezi lucrurile de la distanță.
Nu am găsit oamenii necesari, nu s-a implementat, nu s-a construit și nu a rămas în picioare academia. Pentru mine, nu este ceva la care să renunț.
Vom vedea după ce termin cariera de baschet ce se va întâmpla, însă, da, mi-am dorit să implementez o astfel de academie, în sensul că se pune accentul și pe școală, pe antrenamente individuale și de echipă care te cresc ca jucător, dar și ca persoană.
Nu vreau să mă laud, dar îmi doresc să ajut copii să o ia și pe urmele mele, să ajungă în Statele Unite, să își atingă visul. Cam asta aș dori să realizez cu academia respectivă.
După cum am spus, nu este în picioare acum, a rămas ca proiect, vom vedea pe viitor, când o să am timp să mă ocup. Între timp, mă ocup cu altceva, cu ”Cupa Edu” și vreau să motivez copii prin alte metode.
- M.S.: După cum se prezintă și în descrierea ta, pe site-ul oficial ”AlexOlah.com”, la secțiunea ”About me (Despre mine)”, de-a lungul timpului, ți-au fost atribuite mai multe porecle, dar cele mai frecvent folosite au fost cea de ”Oli”, respectiv, cea de ”Beast”. Care este semnificația fiecăreia dintre ele și cum ai intenționa să te strige lumea, dacă ai putea decide tu?
A.O.: Porecla de ”Oli” mi-a rămas de când am făcut pasul spre juniorat la CSS Bega. Așa îmi spunea antrenorul și nici acum nu mi s-a spus sau nici acum nu mi-am dat seama, dar cred că vine de la o prescurtare de copil, de la Olah.
Porecla a rămas și a venit cu mine și în Statele Unite. De acolo, mă strigă și îmi spun ”Oli” în continuare. Apoi, cea de ”Beast”, a fost o chestie foarte interesantă începută de antrenorul de la colegiul din Statele Unite, care a văzut că în primul meu sezon baschetbalistic, am fost destul de timid.
Nu eram 100% pregătit și am pierdut puțin din încrederea de sine și din încrederea de a juca baschet. El a venit cu această idee de a îmi spune ”The Beast”, să îmi zică să stau cu pieptul în față, umerii sus, capul sus și să fiu o bestie pe teren.
De fiecare dată când mă vedea pe teren, îmi spunea: ”O, <<Beast>>, ce faci?”. Cam de acolo a rămas și chestia asta, dar, mie mi-ar plăcea să rămână în continuare ”Oli”.
Este de când am început baschetul și poate să rămână aceasta.
- M.S.: Ediția ”Cupei Edu”, din 2023, o întrecere sportivă pe licee, se desfășoară în perioada noiembrie-decembrie, pentru ca finala acestei competiții să aibă loc pe data de 17 decembrie, în sala ”Romsilva”, din București. Alexandru Olah este și el implicat în această întrecere sportivă. Cât de mult contează o astfel de participare, pentru tinerii sportivi, în perspectiva următorilor ani de carieră profesionistă?
A.O.: Contează, contează foarte mult. În primul rând, este o competiție, o altă competiție în care se pot întrece și se pot dezvolta, căpăta experiență.
Eu, când eram la liceu, dacă mă țineam doar de competițiile liceale, exista doar una, la care ai câteva meciuri, treci mai departe, dar, într-un an, poți să ai doar 10 meciuri, maximum, ceea ce nu este îndeajuns pentru a deveni baschetbalist.
Apoi, bineînțeles, dacă faci pasul la juniori, sunt alte meciuri în plus, dar orice competiție pe care o pot sprijini surse publice sau private, contează foarte mult.
Să nu mai spunem de expunerea pe care o pot primi acești jucători de la liceu, nu știe nimeni că faci parte dintr-un liceu și că, de fapt, ai potențialul să joci în prima divizie de baschet până când nu apari într-un asemenea loc.
M.S.:Follow-up-question: Contează mai mult rezultatul obținut la finele întrecerii sau ceea ce demonstrezi, în mod particular, la o astfel de competiție?
A.O.: Contează rezultatul prin faptul că semifinala și finala se țin în arena ”Romsilva” și acolo, probabil, este zgomotul cel mai mare. Până acolo trebuie să câștigi meciurile și nu poți câștiga individual un meci, trebuie în echipă, iar echipa trebuie să ajungă acolo.
Nu este adevărat că ceea ce contează este prestația ta individuală, pentru că una este să marchezi tu 30 de puncte pentru cea mai slabă echipă din campionat și alta este să marchezi 10 puncte per meci și să faci parte dintr-o echipă campioană.
Este o diferență mult mai mare, un scouter sau un antrenor ar lua mai degrabă un jucător de genul (n.r.: cel care marchează 10 puncte per meci pentru echipa campioană).
Într-adevăr, el poate are niște abilități bune (n.r.: cel care marchează 30 de puncte pentru cea mai slabă echipă din campionat), doar că nu este tocmai la fel.
”Cupa Edu” poate să fie o platformă extraordinară pentru sportivi, să se expună și să obțină o cupă liceului din care fac parte.
Țin minte când am jucat la liceu, am câștigat o cupă ce s-a organizat la Timișoara și au venit toți colegii mei la meciuri și m-au făcut să mă simt ca LeBron James sau Kobe Bryant, din NBA.
M.S.: Follow-up-question: Cine este idolul tău în baschet?
A.O: Kobe Bryant a fost. Regretatul Kobe Bryant, da, da. Nu pentru stilul de joc, ci pentru mentalitate. Felul lui de a schimba mentalitatea, când intra pe teren era o altă persoană, un alt jucător.
Îi mai apreciam foarte mult munca, cât de mult muncea el și calitatea lui de luptător sau învingător.
Dacă ar fi să iau pe cineva de la care am mai furat câte un procedeu, ar fi fost un Tim Duncan, Pau Gasol sau Dirk Nowitzki. Cei care au jucat pivoți, adică poziția mea.
12. M.S.: În vara acestui an, mai exact la începutul lunii iunie, te-ai transferat, de la Rapid București, la CSO Voluntari, după ce în sezonul 2022/2023 ai îmbrăcat tricoul ”alb-vișiniu”. Au existat și alte oferte, din străinătate sau din țară, la momentul transferului tău?
A.O.: Da, au mai existat niște oferte din țară, pe care le-am analizat foarte bine. Nu a fost o decizie foarte ușoară pentru mine, mi-am dorit, într-adevăr, să rămân pe lângă București, însă, nu am renunțat la ideea de a pleca în afara Bucureștiului sau în afara țării.
M.S.: Follow-up-question: Dar, din afara țării, nu a vrut nimeni să te transfere?
A.O.: Când am luat eu decizia, a fost destul de devreme, în sensul că cele din străinătate trimit oferte destul de târziu, prin iulie, august.
Eu am luat decizia destul de repede, pentru că am vrut să mă bucur și de vară, să pot să mă antrenez, să nu mă gândesc neapărat la acest lucru.
M.S.: Follow-up-question: Cum te simți la actuala echipă, crezi că te regăsești în stilul lor de joc?
A.O.: Din punctul meu de vedere, am luat cea mai bună decizie, am urmărit clubul de mult timp și ascensiunea pe care au avut-o ei, câștigând două Cupe ale României, a arătat că sunt un club bine organizat.
Au valori bine puse la punct și primate jucătorilor pentru a se regăși și pentru a lupta pentru ele.
Cunoscându-l și pe managerul echipei, Ionuț Georgescu, a ajutat la decizia mea și m-a ajutat faptul că am putut să rămân pe lângă București. A fost ca o ”cireașă de pe tort”.
- M.S.: Printre pasiunile tale, enumerate în descrierea personală de pe prima pagină a site-ului oficial, își fac loc antreprenoriatul, investitul în monede cripto, respectiv relaxarea prin intermediul jocurilor de strategie de pe calculator. Cum îți explici legătura dintre cele trei activități care fac parte din timpul tău liber?
A.O.: Eu am o minte care nu se oprește niciodată, mereu îmi vin idei, mereu mă gândesc, de exemplu, la ce s-ar putea face pentru baschetul românesc și ce aport aș putea să aduc eu la chestia asta.
De acolo a venit și ideea academiei și așa mai departe. Sunt chestii la care eu mă gândesc mereu, iar partea cu investitul o fac pentru a mă pregăti pentru viața de după. Am investit în imobiliare, în criptomonede.
Și acum se poate termina cariera oricând, trebuie să ai un backup, ceva bani puși deoparte.
Criptomonedele, sigur, nu sunt cele mai bune invesitiții, momentan, pentru că au risc foarte mare, doar că, dacă găsești un proiect în care ai încredere și știi că poate să facă ceva bun în lumea aceasta, poți să investești în el.
Dar, ca orice altă investiție, de fel, te gândești că poți pierde banii aceia, nu trebuie să investești ceva de care ai nevoie.
M.S.: Follow-up-question: Te gândești ca după ce te retragi, având în vedere implicarea antreprenorială, să îți creezi propriul club sau să te axezi pe domeniul intern al unor cluburi?
A.O.: Mă bate gândul, da. Că tot implică jocuri de strategie, cam asta mă jucam eu cel mai mult. Într-adevăr, acum nu prea mai am timpul necesar să fac lucrurile acestea, m-am axat mai mult pe baschet și poate ar trebui să schimb și bio-ul acela.
Acum studiez foarte mult, citesc foarte mult, învăț foarte mult și așa mai departe, chestii de genul. Mi-ar plăcea să fiu un manager de club, de exemplu, sau să fac parte dintr-o organizație de genul. Cine știe, poate la federație ceva!?
M-aș vedea să fiu implicat în chestii de genul. Antrenor nu îmi doresc să fiu, pentru că îmi doresc ceva care să îmi permită să fiu mai mult pe acasă.
Antrenorul, de asemenea, trebuie să plece în deplasări, este practic un sportiv, dar cu alte cerințe.
Nu îmi mai doresc asta, îmi doresc să stau mai mult acasă, să fiu cu familia mea, pentru că o să urmeze să îmi întemeiez și o familie.
M-am gândit să fie ceva pe parte de manager, director, bineînțeles, ideal ar fi să fiu președinte de club, dar până acolo este cale lungă, nici nu mă gândesc.
O alternativă ar fi cea de agent de jucători, încă nu știu pasul pe care o să îl fac, deocamdată îmi văd de treabă, să fiu jucător de baschet și să las oportunitatea aceea să vină din nou.
Vedem când va veni și cum va veni în viața mea, dacă va mai veni.
- Citate reprezentative:
”Munca, munca, am realizat că nimic din ceea ce meriți nu vine ușor.”.
”Nu doar să joc baschet, ci să joc baschet acolo unde este visul oricărui jucător să ajungă, în Statele Unite, pentru că acolo se formează cei mai buni jucători din lume.”.
”După cum ai văzut, probabil, de-a lungul carierei mele, am făcut câte un pas și fiecare pas pe care l-am făcut a fost unul uriaș, în sensul nivelului de baschet.”.
”Nu pot să zic că am avut probleme, pentru mine era o călătorie, o aventură. Oriunde eram în Belgia, vorbeam cu toții aceeași limbă: ”limba baschetului.”.
”Când am venit la baschet, mi s-a făcut legitimația imediat, am avut rezultatele astea rapide, am obținut locul trei pe țară și, mai apoi, pur și simplu, m-am îndrăgostit de acest sport.”.
Interviu realizat de: Mario Soare, colaborator București FM
Intervievatul ales: Alexandru Lucian Olah, baschetbalist de performanță
