Bine de citit: „Omulețul din perete”

Articol de razvanursuleanu, 5 martie 2024, 10:08

Tot o carte scrisă de Marian Coman m-a determinat să mă opresc din obișnuita lâncezeală și să încerc să scriu câteva rânduri imediat după ce am terminat de citit o carte, și nu la ani de zile distanță, pentru că uit lucruri importante și recenzia poate ieși nedreaptă, așa cum s-a întâmplat cu “Nopți albe, zile negre”…

Citisem “Nopți albe, zile negre” într-o vacanță la mare, stăteam la o tanti care mă lăsase să mă cazez într-un foișor superb, de unde puteam vedea cum răsare soarele din mare în fiecare dimineață…

Iar recenzia am scris-o câțiva ani mai târziu, între timp mă certasem definitiv cu tanti, și chiar dacă nu am fi fost certați tot nu aș mai fi putut locui în foișor, pentru că vecinii construiseră o vilă care făcea soarele să răsară din spatele ei cu mult după ora zece, chestie care o făcuse pe tanti să transforme foișorul în depozit de vechituri.

Așa că am pedepsit “Nopți albe, zile negre”, cum altfel, țapul ispășitor ideal pentru pierderea suferită…

Iar acum am terminat de citit “Omulețul din perete”. Nu o să scriu nimic în compensație, pentru că și acest lucru mi se pare nedrept. Deci ce am înțeles eu din “Omulețul din perete”, nici cu plus și nici cu minus?

Eu din “Omulețul din perete” am înțeles că Marian Coman a construit într-o sticlă formată din coperți de carton o corabie din cuvinte. Presupun că a îmbinat aceste cuvinte cu o pensetă din setul acela special, pe lângă care gravitează personaje și evenimente reale sau imaginare care se roagă de scriitor să fie și ele primite pe vas, dar repet, aceasta este doar o presupunere. Sigur sunt doar de faptul că Marian Coman a ales echipajul perfect, pe care l-a așezat nu pe o luntre, ci pe o corabie sublimă.

Ar mai fi ceva de adăugat despre Marian Coman? Nu cred, pentru că este suficient ce a spus Stephen King după ce l-a citit pe Neil Gaiman, așa că nu sunt necesare cuvinte suplimentare.

Și pe Marian Coman “suntem norocoși să îl avem”.