Alexandru Andrieș, în albumul său „Despre distanțe”, ne povestea că „zile egale peste mine apasă / închid fereastra să nu intre în casă / da’ ele se strecoară prin geamul crăpat / și s-așează peste tot, pe masă, pe pat, pe scaun…”
Emilia Câmpeanu, în cartea sa „365 de zile cadou”, a rescris aceste versuri, pentru că autoarea are o cu totul și cu totul altă părere.
În primul rând, cele 365 de zile despre care povestește Emilia nu sunt egale, nu sunt la fel, nici vorbă de așa ceva, nu trăim aceeași zi repetată la nesfârșit ca în filmul „Ziua cârtiței”. Chiar și în ipoteticul caz în care zilele ar începe să semene între ele, lucrul acesta se va întâmpla doar din vina noastră, pentru că toată plictiseala și stresul, pe care de cele mai multe ori singuri ni le oferim, vor desconsidera extraordinara valoare a oricărei zile din viața de care ar trebui să ne bucurăm în fiecare clipă.
Cum să închizi fereastra ca să nu intre zilele în casă? Din contră, Emilia Câmpeanu deschide larg ferestrele în fiecare dimineață, pentru ca fiecare zi-musafir să poftească înăuntru și să se așeze confortabil oriunde dorește.
Se întâmplă ca una dintre aceste zile să fie mai înnegurată, însoțită de durere? Cu atât mai mult va pune în valoare, prin contrast, frumusețea celorlalte. Sau poate ne trezim dis de dimineață într-o zi ce dorește să fie una a regretelor? O vom primi și pe ea, desigur, pentru că a doua zi poate vom încerca să reparăm ceea ce am stricat în trecut.
Bravo Emilia! Ai reușit, în cartea ta, să explici atât de frumos că zilele dintre weekenduri sau dintre sărbători nu reprezintă un timp fără importanță căruia îi găsește sensul doar calendarul de pe perete, ci fiecare dintre aceste zile este, sau ar trebui să fie, o sărbătoare în sine.
