Cum putem noi să investim în relațiile pe care le avem acasă astfel încât copilul nostru să nu considere dificil să vină la noi când există o problemă?
În primul rând și în primul rând, copilul trebuie să simtă că a se duce la părinte nu aduce la pachet o pedeapsă.
Cel mai mare risc și cel mai mare factor disturbator pentru copil este atunci când mesajele pe care le transmitem sunt antagoniste.
Pe lucrurile cu adevărat importante, trebuie ca părinții să stea de vorbă între ei și să vadă, negociind unul cu celălalt, care este lucrul pe care pot putem să-l ofere.
Ce ajunge la copil trebuie să fie un singur lucru, nu două lucruri.
Invitat: Amada Bălțățeanu, trainer Success Academy
Realizator: Flavia Voinea
„Sunt Flavia Voinea, bine ne-am regăsit la podcast-ul București FM ”Cum să…?”
Pentru că da, aș vrea tare mult să găsim răspunsuri directe, simple și… Doamne ajută!, ușor de pus în practică pentru un părinte în relația sa cu un copil. Să zicem adolescent, dar nu ar fi obligatoriu, pentru că multe situații lucrurile se pot produce la fel, indiferent de vârstă.
Alături de mine este Amada Bălțățeanu, trainer, profiler, un experimentat ”lucrător” cu adulți și copii și de aceea îmi permit să te întreb, Amada: cum procedăm atunci când observăm că cel mic de acasă are o problemă și nu vine la noi, mai întâi? Nu vine la mine sau tatal lui să explice problema, să caute soluția? Cum îl fac pe copilul meu să-mi ceară mie întâi sfatul?
Amada Bălțățeanu: Mă gândeam acuma, când te auzeam că ei, când erau mici, ei veneau și spuneau că-i doare ceva, că îi supără ceva, că cineva a făcut o glumă proastă… Dar chiar și așa sunt copii care, și când sunt mici, aleg poate să sufere mai mult până să vină să spună sau doar părinții își dau seama că-i preocupă ceva. Pur și simplu, își dau seama că e ceva neregulă, sunt mai abătuți sau mai preocupați și caută să înțeleagă de fapt ce se întâmplă acolo. Dar pe măsură ce copiii cresc, lucrurile încep să fie diferite. Încep să aibă prieteni și să caute prieteni, încep să aprecieze foarte mult lucrurile pe care ei le vorbesc cu cei de vârsta lor, modul în care își dau sfaturi. Pe lângă prieteni au la îndemână tot ce știm noi că au… și anume au toată partea asta de social media unde sunt atâția oameni din toate…
Flavia Voinea: Din păcate, de multe ori, au asta la îndemână.
Amada Bălțățeanu: Sunt oameni de toate vârstele, Flavia, care vin cu multe sfaturi. Și nu vin doar cu o idee la modul ”s-ar putea să meargă sau să nu meargă”. Spun cum funcționează aceste idei…
Flavia Voinea: … cu siguranța adultului…
Amada Bălțățeanu: Exact! Cu siguranță, cu siguranță, cu fermitatea, cu credibilitate, chiar… pentru că au atâtea like-uri, au atâția follower-i.. . Și momentul respectiv ei află lucruri, află lucruri din ce în ce mai multe, diverse, foarte diversificate.
Și părintele este cel de acasă. Același părinte, da?, cu mod de gândire cu care copilul este deja obișnuit, cu niște sfaturi pe care le-am mai auzit, cu alte cuvinte, poate exprimate, dar la nivel de fir roșu al valorilor spui cam același lucru.
Flavia Voinea: Adică, ești cumva repetitiv.
Amada Bălțățeanu: Pentru ei, da, pentru ei ești repetitiv, pentru ei ești la un moment dat stresant. Noi în academie, când lucrăm cu tineri, ei se deschid la un moment dat în relație cu noi și ne văd ca pe niște frați mai mari. Și încep să spună lucruri așa cum le simt și spun exact așa: Iarăși mama îmi zice! Iarăși tata a venit cu nu mai știu ce idee! Deja când îi auzi că spun lucrul ăsta, asta arată cumva în spate ceea ce gândesc ei despre lucrurile pe care le aud acasă. Comportamentul cumva confirmă modul de gândire. Sunt convinsă că atunci când se întâmplă asta părintele n-are nicio intenție rea, ci doar cele mai bune intenții. Dar cumva aici se ajunge!
Ei, când ei ajung în punctul în care ”iarăși mama, iarăși tata…” încep să cunoască noutatea, noutatea din jur. Nu înseamnă că noutatea pe care ei o cunosc este una bună pentru ei, nu înseamnă deloc! Înseamnă doar că ajung la ei multe lucruri, unele atractive, unele care sună bine, unele care par așa, foarte șmecherești, unele care sunt short cut-uri, unele care arată simplitatea de a rezolva ceva… și le place. Și atunci când ajunge să-ți placă ceva mai mult decât altceva ce aveai înainte, te uiți mai puțin la ce aveai și te uiți mai mult la ce acum în jurul tău. Acuma părintele trebuie să reconstruiască, pentru că are are o distanță de recuperat și nu e ușor, pentru că părintele în momentul ăsta e în competiție cu ce? Cu noutatea, cu un trend, cu altă vârstă, cu alte opțiuni, cu alte moduri de gândire. Cu toată simplitatea asta pe care o poți auzi într-adevăr în social media și părintele poate sau nu poate să recupereze.
Acuma, dacă noi vorbim despre o relație sănătoasă între părinte și copil, dacă vorbim despre cum părintele să reușească să fie omul la care un copil să să apeleze și să-i zică ”uite… mă preocupă ceva!”.
În primul rând și în primul rând, copilul trebuie să simtă că a se duce la părinte nu aduce la pachet imediat acele consecințe…
Flavia Voinea: … o pedeapsă
Amada Bălțățeanu: da, ceva ce ei n-ar vrea. Dar părintele de cele mai multe ori vine și povestește despre ceva ce urmează să se întâmple rău. Părintele vine și povestește despre riscuri…
Flavia Voinea: mi se pare obligatoriu, ca părinte, să deschidem ochii asupra acestora.
Amada Bălțățeanu: Corect! Mai mult, câteodată părintele critică ceva din ce a văzut sau ce a auzit la copil, îl judecă. Părintele de multe ori este într-o poziționare superioară și atunci e greu, practicând toate lucrurile astea, să crezi că celălalt va veni chiar la tine ca să ce? Ca să fie judecat, criticat, constrâns, pedepsit? Păi de ce să facă asta? Pentru că el are în rest toate celelalte opțiuni care înseamnă mult mai multă lejeritate.
Și atunci mă întorc la noi, părinți. Cum putem noi să investim în relațiile pe care le avem acasă astfel încât copilul nostru să nu considere dificil să vină la noi când există o problemă? Nu știu… să zicem că am fost la o petrecere și a venit poliția și trebuie să mă prezint și eu la secție. Copilul ar trebui să vină spre noi fără să-și imagineze automat ce va urma: o săptămână de stat în casă, fără telefon, fără petrecere următoarea lună, fără niciun festival în vara asta ș.a.m.d. Toate lucrurile astea îi sperie atât de mult, încât ei aleg să găsească alte forme de a scăpa dintr-o situație. Fie să mintă, fie să fie creativi în încercarea de a ascunde ceva, fie să meargă la altcineva să ceară un sfat… De unde? N-ai de unde să știi! Și n-ai de unde să știi cum va suna sfatul respectiv. Și atunci noi, în poziția asta avem de făcut un singur lucru, și anume să căutăm, ca indiferent de lucrurile pe care ei le fac, să nu sărim imediat pe ei, chiar dacă asta ne vine să facem, instinctual. Și chiar asta simți, poate, să te duci să-i spui: măi, cum ai putut să faci asta? Băi, dar puteai să te gândești înainte… de ce n-ai făcut-o? Am mai avut discuția asta și în vara trecută și acum un an ți-am povestit despre copilul unui prieten care a trecut fix prin situația asta. Și, totuși acuma tu… Dar nu pot să cred că ai făcut asta.
Flavia Voinea: Aveam pretenții!
Amada Bălțățeanu: Exact! Și atunci trebuie să fim poziția în care să zici: Bun, s-a întâmplat un lucru… nu e ceva ce ne dorim, nu este ceva neapărat simplu sau peste care poți să treci. Dar hai să vedem mai întâi, să ne gândim împreună ce putem face să trecem cu bine peste situația asta și apoi vedem ce anume din toate lucrurile astea care s-au întâmplat poate pot să fie făcute diferit.
Flavia Voinea: La un nivel inofensiv, mi-am dat seama… cred că atunci când fiul meu era a clasa a cincea sau a șasea, la ce riscuri mă supun când fac anumite acțiuni. L-am luat într-o zi de la școală și pe drumul spre casă l-am întrebat ce a făcut la școală, cum au mers orele și îmi zice că a avut test la geografie și a făcut bine. Și io am zis: Ai avut test la geografie? Păi, și mie de ce nu mi-ai spus înainte de a avea testul că urmează să ai testul? Și el mi-a răspuns într-o formula care a rămas marcă la noi în familie: Pentru că ai fi făcut cuib în capul meu. Și m-am gândit că da, exact asta aș fi făcut! Adică l-aș fi ciocănit la cap câteva zile sau ore, depinde ce aveam la dispoziție… Ai făcut aia? Ai făcut harta? Ai învățat munții? Habar n-am ce avea el acolo de făcut. Și atunci a ales să nu-mi spună ca să nu fiu ciocănitoare în capul lui. A fost un exemplu absolut minor, cu consecințe rele egale cu zero. S-a descurcat, a luat notă mare… Bun! Dar m-am gândit, în momentele alea, că dacă eu continui să am un comportament care să-l deranjeze, s-ar putea să țină în el și alte lucruri mai importante.
Amada Bălțățeanu: Corect!
Flavia Voinea: Și, din nou, îmi confirmi că trebuie să gândesc de două ori înainte de a avea o acțiune în fața copilului.
Amada Bălțățeanu: Gândim și căutăm de fiecare dată să le arătăm că sunt multe lucruri care se pot întâmpla altfel decât ne dorim, că sunt greșeli pe care le facem și noi, că unele lucruri nu funcționează așa cum ne-am propune. Ideea este că de fiecare dată când te confuzi cu astfel de situații să stai un pic și să vezi ce s-a întâmplat și să ai lângă tine oamenii cei mai dragi și care te iubesc necondiționat și care pot să vină cu o idee. Dacă ai nevoie de ea. Sau pot doar să te asculte, dacă simți nevoia să fii ascultat, dar cu siguranță să nu se ducă în poziția asta de a-l ataca, de a te duce către el. Cu acea întrebare: De ce? De ce? Pentru că de ce-ul ăsta cu toți este perceput foarte agresiv de noi toți. De asta în coaching, oamenii spun: care sunt motivele pentru care…? Lasă-mă cu motivele! Nu am atâta timp să formulez așa?
Flavia Voinea: Până spun asta, îmi trec nervii!
Amada Bălțățeanu: Doar că multe lucruri pe care le transmitem celuilalt și ajung la nivel subconștient foarte puternic la celălalt îl fac pe omul din față să se protejeze. Și îl fac pe cel din față să reacționeze într-un fel în care poate să ne spună ce vrem să auzim, dar nu neapărat să fie realmente authentic. Și noi ce vrem de la ei? Să-i învățăm, prin modul nostru de a fi, să genereze răspunsurile potrivite pentru părinți? Sau ne dorim cumva să-i facem să ne spună lucrurile așa cum le simt ei? Poate n-au toate cuvintele acuma ca să fie asociate cu trăiri și cu emoții, pentru că încă sunt mici. Dar… să poți să-l simți și poți să-ți dai seama care e starea lui de fapt.
Flavia Voinea: Eu cred că setul de reguli pe care el le primește este extrem de important, în evoluția oricărui copil. Să știe că nu are voie să facă ceva sau că trebuie să facă ceva, sau că are sarcini pe care trebuie să le execute el în casă. Să le ducă la îndeplinire, să și le assume… Deci, există un părinte de obicei care crede lucrurile astea și care construiește acel careu în care cel mic care voie să se joace. Și există al doilea părinte mai libertin, care dă la o parte acele garduri care nu crede în reguli… Știi minionii? Cei trei minioni – unul care zice Ce sunt alea reguli? și altul care zice Eu fac regulile! Al treilea nu mai știu ce comportament are. Dar ăștia doi sunt clari, diferiți. Unul care zice ce-s alea reguli? și altul care zice eu fac regulile. Dacă ăștia sunt cei doi părinți, copilul ăla ce face?
Pentru că ce vreau să spun este că eu cred că, în fondul lor, niciunul dintre cei doi părinți nu vrea răul.
Amada Bălțățeanu: Nu! Și fiecare dintre părinți are un alt mod de a transmite niște lucruri în care crede. Acuma… ce ajunge la copil e diferit, pentru că noi, în fiecare moment, prin ceea ce facem, transmitem niște lucruri, dar suntem și niște modele pentru ei. Copiii noștri au predispoziție spre ceva, spre un mod de a fi și vor căuta de fiecare dată să fie mai aproape de părintele cu care rezonează instinctual. Evident că pentru ei este o negociere de când se nasc și, unde văd că pot să obțină mai mult, acolo s-ar duce în anumite momente. Ca să-și crească șansele să aibă acele lucruri pe care ei le vor. În momentul în care un părinte poate să fie mai strict, spre binele copilului, un părinte poate să fie mai libertin și mai permisiv, spre binele copilului, îi va da ocazia copilului, de fapt, pe măsură ce crește și înțelege mai bine niște lucruri, unde să se poziționeze astfel încât să obțină mai mult, în funcție de situația în care se află.
Indiferent că noi suntem diferiți, ca părinți, ca oameni, că nu seamănă doi oameni, nu seamănă două degete de la de la o mână… Trebuie cumva să fim concurenți la nivel de mesaj pe care îl transmitem. Cel mai mare risc și cel mai mare factor disturbator pentru copil este când mesajele pe care le transmitem sunt antagoniste. Dacă transmitem în contradictoriu și cineva zice: Vii la ora 8:00! Copilul și-a luat informația de la un părinte: opt! Nu prea îmi place opt! Mă duc la celălalt, explică frumos că are o petrecere și celălalt zice ”Vii la zece, dar îmi dai mesaj că ești bine”.
Deci în momentul ăla clar ceea ce învață copilul este că trebuie să se ducă și într-o parte și în alta, să știe cum să pună problema și să vadă cum obține mai mult.
Flavia Voinea: Și să aleagă ce-i convine. Eu cred că, iartă-mă… Primul părinte cred că se duce direct în capul celui de-al doilea și-l scutură, pentru că i-a anulat autoritatea.
Amada Bălțățeanu: Exact da, Ea anulat și modul în care este văzut de copil la nivel de… nu recomandare, că era mai mult decât o recomandare, era permisiune. Era pur și simplu permisiunea de a fi unde vrei tu să fii până la ora X. Și atunci cred că între părinți e foarte important, ca pe lucrurile importante cu adevărat importante… nu vorbim despre alegerea unei bluzițe sau cum cumpărăm dintr-un magazin. Dar, pe lucrurile cu adevărat importante, trebuie ca părinții să poată să stea de vorbă între ei și să vadă, negociind ei de data asta unul cu celălalt, care este lucrul pe care putem să-l oferim? Nu contează că modul meu de a-l transmite e într-un fel, că modul celuilalt de a-l transmite e diferit, dar ce ajunge la copil trebuie să fie…
Flavia Voinea: … un lucru, nu două lucruri.
Amada Bălțățeanu: Da! Deci ăsta este un lucru important, ca ei să nu fie bulversați de mesajele pe care noi le dăm.
Flavia Voinea: Deci negocierea cu copilul este una. Părinții ar trebui să negocieze și între ei înainte de a transmite lucruri.
Amada Bălțățeanu: Pe lucruri importante, spun încă o dată. Dar pe lucrurile importante, într-adevăr, părinții e bine să stea de vorbă între ei și să ajungă ei în primul rând la o decizie cu care să fie în acord. Iar apoi da, o transmitem și copilului.
Pe lucruri mai mărunțele…. Bun, avem fiecare farmecul nostru, hai să ne ținem că e frumos! Că până la urmă este despre cum suntem noi și cum ne percepe un copil și să simtă că suntem așa, foarte natural în relație cu el. Dar nu cât să-i lăsăm senzația că poate să își ia sau… o să sune ciudat… poate să profite la maxim! Pentru că ei profită și întind limitele și caută să-și ia cât mai mult din ceea ce e important în etapa asta de vârstă.
Flavia Voinea: Mulțumesc frumos. Am avut o nouă lecție.. deși nu asta este intenția! Dar în asta se transformă pentru că sunt atât de multe informații pe care voi, ascultători-părinți, poate și copii.. le puteți prinde din discuția noastră ascultând și reascultând discuția pe canalul nostru de youtube. De ce nu? Cum să…?
Mulțumesc!
Amada Bălțățeanu: Mulțumesc!
