VIDEO: Cum să învățăm să fim aproape de copii, respectându-le în același timp intimitatea?

Articol de Vicentiu Andrei, 3 iunie 2024, 08:11

Poți să afli răspunsul la întrebarea „la cât te întorci?”, care este invazivă și intruzivă…fără să adresezi această întrebare. Învață cum!

Părinții devin intruzivi când au teama că au pierdut contactul și au teama că sunt departe real de copii. Și atunci forțează. Numai că la forța pe care i-o aplică ei, copiii vor aplica o rezistență la fel de mare.

Nu arăta grija care are la bază neîncrederea!
Arată grija are are mai mult legătură dorința de avea timp pentru noi – cina în familie, moment pentru un film sau, pur și simplu, doar să facem niște floricele și să mai glumim despre cum a fost ziua noastră, dând tonul chiar noi, adulții. La un moment dat, ei învață să facă la fel.

Progresul lor și dezvoltarea lor (și acolo poate vedem cât de bine ne-am făcut treaba) este să vedem că ei chiar reușesc fără noi să facă lucruri așa cum își propun.

„Flavia Voinea: Bun găsit la o nouă ediție a podcast-ului ”Cum să…?”
Din nou alături de noi Amada Bălțățeanu. Bun venit!

Amada Bălțățeanu: Bine te-am găsit!

Flavia Voinea: Mă bucur că ne-am intrat bine în rol și discutăm din ce în ce mai clar, mai concret despre subiecte la care-am dori să oferim niște idei simple pe care oamenii să le poată pune în aplicare la ei acasă, în familia lor, cu al lor copil.
”Cum să”-ul de astăzi ar fi așa: cum să fim aproape de copil, să știm ce face, să îl ghidăm sau să-l supraveghem, de ce nu? fără să îi anulăm dreptul la intimitate?

Amada Bălțățeanu: Să știi că e e o întrebare bună și o aud des de la părinți. Cred că și copiii, acasă, din timp în timp intervin și cer ei mai multă independență, despre asta e vorba.

Flavia Voinea: Exact! Se închide ușa mai des, apare vorba ”lasă-mă în pace” și cred că nu toți părinții sunt pregătiți să le audă. Acestea vorbe…

Amada Bălțățeanu: Sau răspunsuri foarte scurte.

Flavia Voinea: Toate arată același lucru: că acel copil vrea să fie lăsat în pace.

Amada Bălțățeanu: Și noi, câteodată, vrem să fim lăsați în pace. Doar că am învățat așa, în timp și cu toată experiența noastră de viață, să spunem lucrurile altfel, poate cu mai multă grijă pentru oamenii din jurul nostru.
Ei sunt mai mici. Și, dacă sunt mai mici, modul în care cer sau spun ceea ce vor nu este neapărat diplomat și nu este rafinat, ci o spun direct. Cu atât mai mult parcă acasă unde mama, tata… familia reprezintă oamenii care pe ei îi înțeleg cel mai bine.

Flavia Voinea: Asta e bine!

Amada Bălțățeanu: Și asta e bine. Dar, pe de altă parte, noi trebuie să știm că întotdeauna copiii noștri, indiferent de vârstă, vor alege cumva să să se descarce acasă, să refuleze acasă… Frustrările pe care din diverse medii și le iau sau le dezvoltă le revarsă tot acasă! Și atunci noi, ca părinți, suntem doar martori la închis de ușă sau la replică care pare foarte tăioasă. Și noi trebuie să ne întrebăm: bun, dar îi lăsăm așa?

Flavia Voinea: Nu-mi vine!

Amada Bălțățeanu: Nu-mi vine, pentru că atunci în mintea noastră este: Ce ar putea să facă după? Poate mai închid ușa și cu cheia. Adică în mintea noastră se desfășoară deja imaginea asta care ia amploare, prin care ei fac și mai mult și fac și mai mult, ceea ce nu-i departe de realitate. Ei chiar ar putea să facă.
Și atunci în grija noastră este ce să facem concret, astfel încât ei să aibă intimitatea de care au nevoie? De care cu toții avem nevoie… Dar în același timp să fim prezenți în viața lor.

Flavia Voinea: Mai ales atunci când cresc puțin… Se apropie de adolescență, parcă discuțiile cu mama sau cu tata nu mai sunt atât de… nu neapărat dese sau deschise, dar încep să aibă propriile lor secrete, prietenii și, realist, nu mai vorbesc…

Amada Bălțățeanu: … alți oameni cu care aleg să povestească. Și e total adevărat. Uite, chiar mă gândeam că e o disonanță până la urmă în interiorul părinților care spun așa: Îmi doresc ca, nu știu, copilul meu să fie independent și să facă lucruri autonom. Dar, pe de altă parte, parcă ne sperie ideea asta de autonomie. Și este o luptă chiar la noi în interior. Până la ce punct prin acțiunile mele îi arăt că am încredere în el și cred că este responsabil… și de la care punct ceea ce fac eu de fapt arată că n-am încredere și nu cred, încă, că se poate descurca de unul singur?
El are nevoie de independență și are nevoie de a face lucruri singur. Pentru că până la urmă copiii sunt alături de părinți pun o anumită vârstă, după care…

Flavia Voinea: Exact! După care este drumul lor!

Amada Bălțățeanu: E drumul lor! Și noi ce ne dorim pentru ei? Pentru că avem cele mai bune intenții ca atunci când pleacă de lângă noi să se descurce autonom și independent. Dar ca să fim în poziția asta de a ajunge ei în punctul ăsta de independență, ei trebuie să antreneze independența în niște ani de zile, ca atunci când sunt singuri într-o altă parte, să se descurce.
Și atunci… ăștia sunt anii în care noi trebuie să fim atenți cum construim de fapt, în perioada asta, prin ceea ce facem în relație cu ei, aceste skill pentru pentru tineri, și anume de a simți că pot să facă față singuri provocărilor. Dar trebuie doar să nu confunde, pentru că ei câteodată confundă o replică pe care poți s-o dea, care ar putea să arate ceva tupeu, da?, sau poate câteodată ceva lipsă de respect… cu ideea de ”sunt mare și pot să spun sau să fac anumite lucruri”!
Și aici cred că este un cadru pe care noi, ca părinți, e bine să-l setăm, și anume: așa cum eu, mama ta, am nevoie de intimitatea mea de a face lucruri care sunt pentru sufletul meu, lucruri personale, așa ai și tu nevoie. Și ce mă interesează în schimb pe mine, ca mamă, este ca lucrurile pe care tu le faci să fie sănătoase și să te țină în siguranță.
Nu îl urmăresc acuma la tot pasul, ci îi dau această libertate…

Flavia Voinea: Nu-l urmăresc la tot pasul… Io bag la cap, știi?

Amada Bălțățeanu: Păi nu-l urmăresc la tot pasul pentru că eu pot să zic: uite, am încredere în tine! Dar apoi parcă m-aș uita un pic la telefon când îi sună telefonul și parcă o privire să văd un whatsapp sau parcă o întrebare mai îndrăzneață, ca să știu mai multe… Iar ei simt că e mai mult decât ar avea ei nevoie. Noi vrem totuși să știm că ei sunt în siguranță. Și atunci te întrebi…

Flavia Voinea: În telefonul lui nu mă uit, Doamne ajută! Dar vreau să știu unde e. În momentul în care nu știu unde e, am o stare ciudată. Vreau să știu unde e. Înțeleg că nu e acasă tot timpul pentru care acum și alte locuri în care trebuie să fie sau vrea să fie cu prietenii lui. Dar eu vreau să știu unde e. Hahaha!
Și uneori am o problemă că mă abțin din răsputeri să nu-l sun doar ca să știu unde e…

Amada Bălțățeanu: Și întrebarea asta: Unde ești? Unde ești?

Flavia Voinea: Cu cine ești? Ce faci? Stau așa și zic: lasă-l, o să sune. O să vină. E încă lumină afară, nu e noapte. Deci știm că e plecat cu niște prieteni. Ok, hai să respirăm un pic.

Amada Bălțățeanu: Cred că poți să respire dacă tu, înainte de a pleca de acasă să se întâlnească cu prietenii, îți iei câteva momente și îi zici: uite, ca să fiu liniștită, pentru că îți vreau binele (da, e foarte important să-i spui!) zi-mi și mie cum ți-ai planificat, cum v-ați planificat seara? Nu neapărat să intri în toate detaliile, dar să am așa o imagine despre ce ce urmează să faci tu și eventual, uite, m-ar ajuta mult ca să știm cu toții când ne strângem acasă sau când mâncăm împreună.
Deci este spre grijă și despre a face ceva împreună, cât să putem să ne organizăm. Între timp, poate văd și un film, sau poate mă relaxez, astfel încât când vii să știm cu toții când ne așezăm la masa. Și poți să-ți iei răspunsul la întrebarea la cât te întorci?, care este invazivă și intruzivă…

Flavia Voinea: … fără să adresezi această întrebare.

Amada Bălțățeanu: Da, fără să fie chiar pusă așa. Știi că rădeam în academie cu tinerii când vorbeam despre cum pui o întrebare. Poți să pui o întrebare foarte brutal și abrupt și oamenii simt disconfort și parcă se simt controlați. Și nu răspund neapărat sincer. Sau pune-i întrebarea… noi numim structurat. Aș vrea să te întreb ceva: uite, mă ajută să mă organizez mai bine cu cina sau cu filmul sau cu ceva ce aș vrea să facem împreună. Spune-mi și mie pe la ce oră intenționez să ajungi acasă, astfel încât să ne relaxăm cu toții până atunci, fiecare în felul lui.
Practic este același lucru. Da, folosind un pic mai multe cuvinte – e adevărat, atent gândite – e adevărat, versus la cât te întorci? Unde el o să zică: mama mă controlează!

Flavia Voinea: Se aricește din start.
Amada Bălțățeanu: Da, se aricește. Sau sunt părinți care vor să vadă exact pe telefonul lor cu share location, cu tot ce trebuie, unde e copilul?
Dar imaginează-ți că, la un moment dat, lucrurile pe care tu le ceri o să le ceară și ei înapoi.

Flavia Voinea: Îți vor fi cerute.

Amada Bălțățeanu: Îți vor fi cerute și o să poți descoperi, surprinsă, că nu e confortabil. Senzația pe care o vei simți este într-adevăr, că nu e confortabil, nu e plăcut. Nici pentru ei nu e!
Și atunci căutăm să putem să avem cele două minute prețioase în care arătăm, prin o întrebare pe care o punem, de fapt grijă. Și poate, nu știu…, o idee drăguță la care ne-am gândit pentru a face ceva împreună poate să fie cadrul perfect pentru a afla, de fapt, ce te ajută pe tine ca părinte – detalii despre programul lui.
Și este o variantă mult mai lejeră așa astfel încât ei să vadă că mama îi vrea binele. Asta e cel mai important! Uite, vrea să facă niște lucruri frumoase pentru noi în familie și asta e foarte adevărat și foarte frumos. Și, în același timp, ca să ajut și eu (copilul) ar trebui doar să le pot spune niște lucruri.

Flavia Voinea: Sunt ani buni în care copilul depindea de ceea ce decidea părintele, de la haine până la alimentație, de la loc de petrecere a timpului liber până la… nu știu, cărțile și filmele pe care le vedea copilul. Și la un moment dat lucrurile astea nu mai sunt în decizia părintelui. Treptat, dar nu cred că părintele e dispus să vadă acest pas treptat care se face și spune: Uite, m-am trezit în această situație! Părintele vede că nu mai este controlorul acțiunilor și alegerilor pe care le face cel mic. Care nu mai mic.
Și atunci… mă gândesc că e destul de dificil pentru părinte, mai ales dacă n-a văzut pașii ăștia pentru că a ales să nu-i vadă…

Amada Bălțățeanu: Aici voiam să intervin, Flavia! Pentru că semnalele apar…

Flavia Voinea: Da, dar a ales să nu le vadă! Vrei să-l mai dragălești un pic…

Amada Bălțățeanu: Vrei! Și asta nu e rău deloc! Și nu e rău, pentru că fiecare are minte că, pe măsură ce crește, va avea alte planuri și unele dintre ele te includ mai puțin. Și, oricât de mult spunem noi prin cuvinte că sunt mari și vor avea viața lor, noi parcă la un moment dat simțim că rolul nostru de părinte începe să nu mai fie același precum era și ne simțeam foarte… utili.

Flavia Voinea: Da, exact!

Amada Bălțățeanu: Iar sindromul de inutilitate…. e iarăși neplăcut! Și acuma ce fac? Ce am de făcut? Am timp. Până să te bucuri de timp și de lucruri sunt aceste griji și preocupări… și anume că ei se îndepărtează, de fapt, și că relația are de suferit.
Eu cred că dacă noi, din poziția de părinți, suntem atenți la schimbările lor care apar odată cu vârsta, n-ar trebui să trecem foarte brusc din etapa asta în care aranjam tot pentru copii (de la program, de la hăinuțe, de la cum arată ziua de duminică) la modul în care ei ne spun care sunt hăinuțele, care e programul și ce vor face cu prietenii lor!

Flavia Voinea: Și că au nevoie de un program care nu ne include.

Amada Bălțățeanu: Nu ne include! Deloc! Și atunci, între aceste două momente, ele sunt foarte multe altele intermediare, cu semnale. Acum ideea este cât de prezent ești tu ca părinte, pentru că dacă ești prezent și începi să le simți, nu înseamnă că le corectezi, nu înseamnă că te opui lor, ci cauți să îi dai din lucrurile de care are nevoie, și anume mai multă autonomie. Dar căutând, prin modul tău de-ai fi aproape, să poți să-ți faci loc în programul ăsta fără să fie nimic intruziv.
De la lucruri simple, cum ar fi timpul pe care l ai cu prietenii și ți-l organizezi cum te gândești tu mai bine și noi trebuie să știm doar că ești în siguranță și ești bine pentru că asta ne dorim pentru tine… până la timpul pe care să-l avem împreună și hai să căutăm să facem lucruri împreună. Și plecăm nu neapărat de la ce ne place doar nouă, ci plecăm de la ce știm că e pentru ei o bucurie. Poate filmul pe care l-ar alege n-ar fi filmul pe care ai vrea să-l vezi tu, nu acum.

Flavia Voinea: Acuma eu sunt specialist în fotbal, pentru că…

Amada Bălțățeanu: Exact!! Asta vreau să zic.

Flavia Voinea: Deci știi cum? Premier League nu mai are niciun secret pentru mine.

Amada Bălțățeanu: E genial să poți să-ți dai seama care sunt acele două-trei zone de interes care pe ei, pe copiii noștri, îi bucură. Și să poți să fi prezent un pic în ele, chiar dacă nu ți se potrivesc natural. Pentru că asta înseamnă că faci niște eforturi ca părinte, în mod conștient, să fii în realitatea lui. Și atunci el nu va ține neapărat să te lase în afara realității, pentru că zonele de interes par comune.

Flavia Voinea: Se suprapun.

Amada Bălțățeanu: Se suprapun. Doar că unele se suprapun natural și altele se suprapun pentru că le construim o poveste frumoasă care în spate are cele mai bune intenții de fapt, și anume relația noastră să fie încă una apropiată. Indiferent de faptul că ei cresc, se măresc și, într-adevăr, vor fi și trebuie să fie pe picioarele lor. Nu putem să-i ținem pe loc. Progresul lor și dezvoltarea lor (și acolo poate vedem cât de bine ne-am făcut treaba) este să vedem că ei chiar reușesc fără noi să facă lucruri așa cum își propun.

Flavia Voinea: Asta mi se pare foarte important. Să înțelegem că atunci când ei reușesc să se depărteze, înseamnă că noi ne-am făcut treaba bună de apropiere. E cumva… îmi pare un paradox.

Amada Bălțățeanu: Paradox, da! Și pare și așa… Parcă stai puțin pe loc. Și cum a zis? Adică ce fac, ce fac?

Flavia Voinea: Eu îl pregătesc pentru plecare? Cred că da. Îl pregătim, de fapt, în fiecare moment pentru momentul în care va pleca de lângă noi în căutarea drumului lui.

Amada Bălțățeanu: Îl pregătim și ne pregătim, să știi! Nu e simplu nici pentru noi.

Flavia Voinea: Rămân la ideea că e inteligent din partea noastră și foarte potrivit să aflăm lucruri despre programul lui, punând întrebări despre un program comun. Mi-a plăcut foarte tare maniera asta.

Amada Bălțățeanu: Da, să poți să arăți grijă, dar nu grija, care are la bază neîncrederea, ci grijă are are mai mult legătură cu a reuși puțin timp pentru noi. A reuși să avem cina în familie, a reuși să avem un moment în care putem să ne organizăm pentru un film sau, pur și simplu, doar să facem niște floricele și să mai glumim despre cum a fost ziua noastră, dând tonul chiar noi, adulții. La un moment dat, ei învață să facă la fel.

Flavia Voinea: Aproape… fără să fim intruzivi.. Mi se pare că aici este balansul de care trebuie să dăm dovadă.

Amada Bălțățeanu: Părinții devin intruzivi când au teama că au pierdut contactul și au teama că sunt departe real de copii și atunci aplică această forță. Numai că la forța pe care i-o aplică ei, copiii o să aplice o rezistență la fel de mare.

Flavia Voinea: Pentru că fizica asta ne spune – acțiunea și reacțiunea chiar există.

Mulțumesc frumos! Avem grijă de copii și de modul în care ei se vor depărta de cuib și ne pregătim și noi pentru acel moment.

Sunt Flavia Voinea și acesta a fost un nou episod din ”Cum să…?”