- Până la un punct, e firesc ca toți copilașii să fie atașați de mamă sau de tată sau de ambii părinți. Pentru că sunt mici, sunt neputincioși și au nevoie.
- Orice formă de sprijin constant, de a nu-i lăsa să testeze, de a avea propriile lor experiențe, îi fac pe copii dependenți de noi, părinții.
- când îi hiperprotejăm, îi facem pe copii handicapați emoțional!
- Întreabă-te: În momentul în care copilul meu nu mai are sprijinul și prezența mea, el reușește să facă lucrurile respective fără mine? Dacă răspunsul este nu…
„Bun găsit! Sunt Flavia Voinea, vă salut la o nouă ediție de ”Cum să…?” Alături de mine, ca de obicei, Amada Bălțățeanu.
– Bună Flavia, bună tuturor!
Flavia Voinea: Amada este trainer, profiler și un om care lucrează mult cu tinerii adolescenții și de aceea mă îndrept către tine, Amada, cu o problemă care a ajuns la noi în urma unui mesaj de la un ascultător. Asta mă bucură foarte tare. O persoană care urmărește podcasturile noastre ne-a rugat să abordăm următoarea temă: este vorba de o mamă care are un copil. Relația dintre cele două persoane este foarte strânsă, atât de strânsă încât la un moment dat… nu știu cum să spun, ca să fiu drăguță, parcă nu mai e sănătoasă relația.
Deci, relația de dragoste dintre o mamă și copilul ei se transformă la un moment dat în ușor, în dependență, în care fiecare persoană are nevoie prea mult de cealaltă, în care nici copilul, nici părintele nu simte că este independent, în care fiecare vrea să știe foarte mult ce face celălalt. Sunt mereu împreună, se caută constant și, de fapt, mama își dă seama acum – poate că da, așa cum spuneau și părinții noștri, cordonul ombilical ar trebui tăiat.
Amada Bălțățeanu: Dacă rămânem în expresia de cordon ombilical, cu cât e tăiat mai târziu, cu atât e mai greu. Și pentru copil, dar și pentru părinte. Clar că dependența asta nu se produce doar la un cap al relației. Și jucătorii în relație, și actorii în relație simt același lucru, și anume nevoie (căci devine nevoie!) de a fi aproape de celălalt, de a ști ce i se întâmplă, de a sări acolo pentru el înainte de a cere el ajutorul, deci de a fi foarte, foarte prezent, foarte present.
Până la un punct, e firesc ca toți copilașii să fie atașați de mamă sau de tată sau de ambii părinți. Pentru că sunt mici, sunt neputincioși și au nevoie. Vedem cum sunt pe punctul să cadă și te duci repede să-l prinzi. Și face parte din tot ce înseamnă procesul lor de creștere… și al nostru, de adaptare pentru viața cu un copil.
Flavia Voinea: Adaptarea la noua poziție…
Amada Bălțățeanu: Dar apoi începem (sau ar trebui să începem!) să devenim conștienți de implicare. Până la ce punct e bine să fim în continuare și cât și pe ce zone și unde să-i mai lăsăm? Pentru că eu rămân uimită când am sesiuni de feedback cu părinți, cu părinții tinerilor de clasa a 7-a și clasa a 8-a, deci undeva sunt la 13, 14 ani… și spun așa: ”a crescut copilul meu și totuși nu face nimic în plus. Nu-l văd să se ducă să ducă gunoiul, nu-l văd să-și așeze hainele, nu văd să-și facă curat în cameră? Nu ar zice el: uite, mă duc să cumpăr ceva de undeva. Și nu știu ce să fac!”.
Prima mea întrebare întotdeauna este Cum a fost până acum? Răspunsul: Păi, până acum, ca un părinte care își iubește copilul… cum să fie? Am făcut eu mai tot! Că asta e fain, că noi avem și de ce-ul? Răspunsul la de ce? este ca el să aibă timp.
Să aibă timp pentru școală, pentru teme, pentru odihnă…
Flavia Voinea: Pentru joacă! O punem pe asta prima: pentru joacă, pentru școală, pentru teme.
Amada Bălțățeanu: Și acum, cumva, părinții… unii au obosit, unii se uită la copii că au crescut și sunt mari și nu-ți mai pare deloc firesc ca ei, ca părinți, să facă lucrurile pentru copii. Și copiii n-au nicio deschidere să schimbe ceva.
Flavia Voinea: Cred că ar fi și greu să vină de la copil, pur și simplu, dorința de a face lucruri.
Amada Bălțățeanu: De exemplu: Mami, ce să fac? Ce ai vrea să fac? Poate pentru casă, pentru prieteni, pentru bunici, dacă trebuie să merg să cumpăr ceva de la farmacie sau de la piață. Nu se întâmplă așa! Și atunci… noi ce ar trebui să facem? Să căutăm ca dependența asta s-o anticipăm.
Adică să știm, ca proces, că ea apare. Deci primul-primul lucru este să știm că toate acțiunile noastre, menținute, sunt întotdeauna generatoare de efecte. Și să știm că această apropiere, acest sprijin continuu, acest spațiu fizic restrâns, această dorință de a-l suna pe celălalt, de-a îi scrie, de a fi prezent – că ăsta am zis că e cuvântul – produce niște efecte. Și apoi te întrebi: Aceste efecte, că trebuie să te întrebi?, sunt benefice pentru dezvoltarea, creșterea și maturizarea copilului meu? Da sau nu?
Flavia Voinea: Cel mai probabil, dacă răspundem rațional, e că nu!
Amada Bălțățeanu: Și dacă răspundem sincer este că nu! Bun! Și în momentul ăla încep să realizez că orice formă de sprijin constant, de a nu-i lăsa să testeze, de a avea propriile lor experiențe, îi fac pe ei dependenți de noi. Inițial, e o stare bună, ești foarte util în viața copilului. Ok, dar, de fapt, utilitatea asta pe care tu o simți îl ține pe copilul tău pe loc. Și apoi te întrebi ce e mai important? Să mă simt eu bine din punct de vedere al rolului meu în viața copilului? Sau sufăr un pic că rolul meu poate nu mai e același față de cum era în urmă cu un an, doi-trei?… dar compensez?. Că asta poate bine să știm ca părinți: compensezi ce pierd printr-un rol mai scăzut, prin satisfacția pe care o s-o am văzându-l că începe să prindă aripi și niște aripi sănătoase! Și atunci încep să fac tranziția asta spre a-l îndemna să gândească. Și când îmi zice ce să fac, mami, aici? Păi, uite situația asta cu care te confrunți, mi se pare că e una la care merită să te gândești. Primul gând care îți vine, care ar fi?
Deci, el vine și mă întreabă Mami, ce să fac? Nu te duci cu altă întrebare, că e prea brusc.
Flavia Voinea: Nuuu, părintele se duce cu soluția!
Amada Bălțățeanu: Mai nasol!
Flavia Voinea: Daaaa!
Amada Bălțățeanu: Fac asocierea, că tot mă uitam aseară la un campionat de tenis de picior, fac asocierea mai întâi cu un stop pe piept, da, ca să-ți așezi mingea pe picior și apoi să plasezi cea mai bună lovitură. Așa e și aici, când el spune ce să fac? Mai întâi pui hold un pic și zi păi uite, situația asta e una care într-adevăr merită ținută un pic în mintea ta sau să vedem despre ce e vorba.
Flavia Voinea: Asta e ca și când ți-ai lua un timp să gândești.
Amada Bălțățeanu: Și să n-arunci imediat întrebarea către el! Și atunci, în momentul în care am întors către el, eu îl sprijin pe celălalt, care încă n-are exercițiu și caută la mine răspunsul, să gândească!
Flavia Voinea: Da, de asta spun că mi se pare important să nu-i dai soluția, ci să-l pui pe el în situația de a gândi, de a o gândi.
Amada Bălțățeanu: Da, El imaginează că tu, până ieri, i-ai dat numai soluții. I-ai dat ideile despre ce să facă… sau răspunsurile la probleme lui? Și tu astăzi, mâine ce vrei să faci? Vrei să-i zici: Păi, dar cum ai face tu aici? Și el cum o să se simtă? Știi când îți trage cineva așa un covoraș de sub picioare și ești dezechilibrat total? Asta produci! De aia, tranziția spre ”a întoarce” trebuie să fie ca stopul pe piept, știi? E important să creezi buffer-ul ăla în care amândoi suntem bine și să-mi creezi terenul pentru a întoarce către celălalt printr-o întrebare simplă, care să nu-l blocheze! Dar o întrebare care să-l ajute să gândească ceva despre momentul, preocupare, îngrijorare, teamă… ce e acolo la el și pentru care a venit inițial să-și ceară sfatul.
Imaginați-vă până la urmă că, dacă îi ținem atât de aproape și atât de dependenți de noi, vine un moment în care, fie că vrem, fie că nu vrem, merg la facultate. Da? Unii tineri rămân în continuare și fac o facultate în București și rămân poate în casă cu părinții și părinții, în continuare, fac lucruri pentru copii și îi țin… Ce să zic? Mă amuzam la la un moment dat, când îl auzeam pe pe Ovidiu (Anastasiu) , stând de vorbă cu părinții la un demo, și spunându-le ”măi, dar câteodată, când îi hiperprotejăm, îi facem handicapați emoțional!”
Flavia Voinea: Da, da, da!
Amada Bălțățeanu: Expresia sună rău, nu-ți place și ți se pare că putea să formuleze altfel! Dar realitatea este asta! Pentru că din momentul în care tu dispari, doamne ferește, ți se întâmplă ceva, nu mai poți să-i fii aproape.. El, de unul singur, nu știe ce să facă! Nu știe ce să facă, nu știe nici măcar când poate să facă ceva sigur sau trebuie să ceară ajutorul.
Și important e să știi. De asta mă ocup eu sau împreună cu cineva?
Flavia Voinea: Sunt situații în care exemplele din jur sunt contrare comportamentului tău. Ce vreau să spun? Părintele zice descurcă-te singur, caută tu soluții, uite, avem regula asta sau sarcina asta de care te ocupi numai tu de când ești mic, pentru a înțelege că ai și tu partea ta de treabă în casă ș.a.m.d. Și sunt alți adulți din grupul lor de prieteni care spun vai, dar ce dur ești! Vai, dar cum se poate să faci așa? Fă tu în locul copilului. Dorm cu el în pat până la 6 ani, cum am făcut eu, pentru că asta înseamnă să-i arăți copilului cât de mult îl iubești, nu să-l pui din când ai venit cu el de la maternitate, fix în prima zi în camera lui, în pătuț. Cum să-l lași singur pe un copil atât de mic?
Și cei din jur îți transmit că tu greșești și că ești un părinte prea dur dacă pui astfel de nu știu cum să le zic… bariere, reguli, lucruri la că ai tu te gândești de teama să nu ajungi la dependență!
Amada Bălțățeanu: Bine, dar imaginează-ți că oamenii din jur întotdeauna vor spune modul despre care ei cred că e corect. Există vreun mod 100% despre care poți să spui că e corect, indiferent de situație și persoană? Puțin probabil! Și atunci e un mod practicat de ei, pe modelul lor. Relația lor și autonomia și independența s-au dezvoltat așa cum le vedem, dar nu înseamnă sub nicio formă că, dacă eu aș replica identic același model, ar fi bine la mine. Și apoi, de ce m-aș uita la ceva ce, și dacă am corespunde la nivel de identitate, noi n-am reușit să obținem același lucru.
Și atunci mă întorc la mine și zic: măi, oamenii pot să acționez în multe feluri. Eu ce îmi doresc? Îmi doresc să acționez sub o presiune socială care vine din jur sau îmi doresc să acționez la cum știu că e copilul meu? Da, îl cunosc al meu, cum sunt eu și lucrurile spre care ne îndreptăm și îmi doresc să să le obținem împreună. Și ce îmi doresc pentru copilul meu? Poate sunt unii părinți care își doresc să… cum era pe vremuri, știi? Să îl ții lângă tine, atât de ”lângă tine” încât să se căsătorească și să-și ia soțul, soția și să vină tot lângă tine, ca după aia casa să le rămână lor în continuare și să-și crească propria familie. Și trăiau exact cum mai erau bunicii noștri și rămâneau un copil al lor cu ei. Vrei asta? Păi ești pe drumul cel bun!
Dar dacă vrei cumva altceva și anume ca copilul tău când e singur și este într-o situație dificilă, nouă, surprinzătoare, să se descurce în condiții reale de viață, tu trebuie să știi că el, ca să reușească lucrul ăsta, trebuie pregătit în timp! Pregătirea asta trebuie făcută de noi ca părinți. Și atunci… sunt momente, până la o vârstă, în care fac multe în locul lui, o etapă de vârstă în care începem să facem împreună… Faci tu și unde tu nu poți sau nu știi, eu sunt lângă tine și te ajut! El să înțeleagă tot timpul că sunt lângă tine! Și estea treia etapă care îl înzestrez, chiar cu toată încrederea că poate să facă de unul singur, dar știind de fiecare dată că la orice hop, la orice situație unde a făcut el ce a știut…
Flavia Voinea: sunt aproape!
Amada Bălțățeanu: Sunt aproape și o să-i fiu aproape. Â
Și atunci asta înseamnă de fapt rolul meu de părinte în dezvoltarea și evoluția lui, ca să fie independent și autonom.
Flavia Voinea: Chiar dacă asta înseamnă pentru unii părinți un comportament care le provoacă durere sau nemulțumire. Lor ca părinte, lor ca adult care simte că se depărtează copilul de ei. Pentru că ai spus mai devreme, și într-adevăr așa este, simți că nu mai este atât de…
Amada Bălțățeanu: Sindromul de utilitate sau inutilitate!
Flavia Voinea: Gradul tău de utilitate scade, nevoia lui față de tine scade.
Amada Bălțățeanu: Pe de altă parte, dacă știi că face parte din procesul de dezvoltare a unui om ca tu, în calitate de părinte, treptat, gradual să faci pasul în spate, ca cel mic să devină la rândul lui un adult și să poată să gestioneze situații, relații, să poată el să devină omul care are grijă de alții…
Pentru lucrurile astea el trebuie să acumuleze, iar dacă eu fac pentru el lucruri, îi opresc procesul de acumulare. Dacă el e lipit de mine din momentul în care din diverse motive nu stă acolo, el n-o să știe ce are de făcut nici măcar o clipă.
Și atunci l-am ajutat?
Flavia Voinea: Nu, nu l-am ajutat!
Amada Bălțățeanu: Nu l-am ajutat. Aici trebuie să ne uităm, pentru că relația apropiată poate să existe și fără dependență. Asta trebuie iarăși să avem în minte.
Flavia Voinea: Asta mi se pare o subliniere foarte importantă. Poți să fie apropiat de părintele sau de copilul sau, fără să fii dependent de el.
Amada Bălțățeanu: Da, poți și poți la modul sănătos!
Dependența o poți traduce… că noi n-o să zicem că suntem dependenți de copiii sau ei de noi! O să spunem că avem o relație foarte apropiată.
Flavia Voinea: Aaaa… cosmetizăm!
Amada Bălțățeanu: Da, da, da. Și atunci ce faci? Cum măsori dacă e dependență sau doar o relație apropiată? Prin a vedea efectiv dacă copilul tău, fără tine!, poate să facă lucrurile la fel de bine ca atunci tu ești alături. Și atunci îți dai seama dacă e apropiere sau e dependență.
Flavia Voinea: Foarte fain. Mai zi o dată, mai explică o dată!
Amada Bălțățeanu: Noi ce vrem? Să nu ne ascundem în spatele conceptului că avem o relație apropiată, când de fapt noi avem o relație de dependență! Da? Și atunci foarte simplu de verificat este: în momentul în care copilul meu nu mai are sprijinul și prezența mea, el reușește să facă lucrurile respective fără mine? Pentru că dacă el reușește și se descurcă și are satisfacția și bucuria acestor lucruri făcute doar de el, înseamnă într-adevăr că relația noastră este una de apropiere, sănătoasă. Suntem apropiați, dar el poate de unul singur!
Flavia Voinea: Ceea ce e grozav și ceea ce, de fapt, ar trebui să-și dorească orice părinte! Și atunci când nu poate să le facă singur e un semn…
Amada Bălțățeanu: Cu toate că noi spunem că e o relație apropiată, de fapt e o relație de dependent.
Flavia Voinea: E mai mult decât atât și ar trebui să o oprim.
Amada Bălțățeanu: Da, dar nu brusc! După ce ai avut momentul de conștientizare că ești într-un punct unde nu ajuți, trebuie să începi o etapă de tranziție… să începi să-l înzestrezi cât poți tu de lin spre a începe să existe autonom.
Flavia Voinea: Deci… din momentul în care îți dai seama despre ce relație este, tu ar trebui să să faci pașii înapoi, gradual, depărtându-te și crescând autonomia lui.
Amada Bălțățeanu: Corect.
Flavia Voinea: Pentru că ăsta pentru este scopul: autonomia lui, independența lui.
Amada Bălțățeanu: Dar gradual, pentru că altfel poți să-i faci rău copilului. Dacă tu ai fost lipit de el ca părinte și brusc ți-ai dat seama că ce ai făcut n-a fost bine și faci pasul brusc în spate, el atunci o să se simtă dintr-o dată extrem de singur și poate ne-iubit…
E un sentiment foarte greu de gestionat de un copil care încă n-are un grad de maturitate atât de ridicat încât să înțeleagă procesele din spate. Și atunci de asta zic, ți-ai dat seama că ai fost mai mult în dependență și a fost o relație de dependență? Bun, te apuci să faci niște pași în spate, în care tu faci pasul în spate, timp în care tu îl înzestrezi pe el cu încrederea că poate să facă niște lucruri, plecând normal de la lucruri mai simple, care vor deveni în timp mai complexe.
Flavia Voinea: Deci încet, încet… în primul rând, îți dai seama și apoi faci pașii lin, gradual. Da, cam asta e. Din nou mi se pare… poate nu ușor de făcut, dar mi se pare că momentul acela în care îți dai seama dacă relația este apropiată sau de dependență mi se pare ușor de identificat. Cred că părintele poate să facă asta și de acolo sunt pași de făcut, dar e important să-și dea seama cum stăm.
Mulțumesc frumos, Amada! Mulțumesc, prieteni și vă îndemn și vă mulțumesc de pe acum pentru ideile de podcast pe care ni le transmiteți.”
