-
Ca părinți suntem modele și atunci influențăm cumva percepția copiilor noștri.
-
Orice experiență pentru copii este una care le lărgește, de fapt, trăirile și asta înseamnă să fii mai bogat din punct de vedere emoțional.
-
Trebuie să ai treaba asta în minte, că i-ai transmis multe lucruri din ceea ce ești tu, dar el este altcineva cu totul și trebui să-I dai voie să devină în continuare altcineva adaptat prezentului și viitorul lui!
Bun găsit, prieteni! Sunt Flavia Voinea ȘI suntem la cel de-al doilea episod al podcast-ului Cum să…? din sezonul doi. Sunt bucuroasă că am ajuns la sezonul doi și de aceea spun asta mai des, să ne intre în cap. Haha
Amada Băltățeanu, mulțumesc pentru prezență!
Amada Băltățeanu: Bine te-am găsit!
Flavia Voinea: Trainer, profiler și un om care lucrează mult cu cei mici, cu cei mari, cu copii în general, de toate vârstele.
Amada Băltățeanu: Eu am început să le zic tineri, să știi, indiferent de vârstă, pentru că nu le mai îmi place să să le spui copii, nici măcar celor mici. Nu sunt copii aici, sunt pre-adolescenți.
Flavia Voinea: Bine, așa să le rămână numele! Am observat ceva în vara asta și aș vrea să-mi spui dacă e corect. Și, dacă nu e corect, cum ar putea să îndrepte această situație părinții?
Am observat că unii tineri sunt trimiși la niște activități cumva împotriva dorinței lor, din niște motive care țin exclusiv de părinți.
La ce mod? Eu nu m-am dat pe tiroliană până la vârsta asta. Prin urmare nici copilul nu se va da pentru că mi-e teamă de acest lucru. Asta este o interdicție.
A doua variantă este Eu nu m-am dat pe tiroliană, prin urmare copilul se va da obligatoriu ca să nu rateze ceea ce am ratat eu. Asta este o supra-impunere sau cum să zic? O dorință excesivă de a te duce în activități pe care tu, adult acum, nu le-ai făcut la momentul potrivit. Deci… ori îi interzici copilului ceva, ori îl pui cu forța să facă ceva, judecând doar prin prisma propriilor tale experiențe.
Amada Băltățeanu: Și e un risc! Ce să zic? Doar pentru simplu fapt că tu ești mama tânărului tău de acasă sau eu sunt mama tânărului meu de acasă… nu înseamnă că noi doi semănăm.
În primul rând există o înzestrare genetică, e adevărat. Și apoi este o formă prin care fiecare își dezvoltă personalitatea. Dar nu înseamnă că ce mi-a plăcut mie o să-i placă și lui! Și nu înseamnă cu siguranță că lucrurile de care mie mi-a fost teamă o să sperie și pe el.
Și atunci, cumva, poate de la asta ar trebui să plecăm, că mi se pare că este ca o problemă de fond. Nu suntem la fel. drept urmare nici lucrurile care ne atrag, nici cele care ne îndepărtează de ceva nu se moștenesc.
Flavia Voinea: Ok, bun! Deci fricile nu se moștenesc.
Amada Băltățeanu: A, da… poți să poți să ajungi în situația ajungi să transmiți asta. În acele momente în care poate ar trebui să faci o anumită acțiune, tu spui nu fac pentru că mi-e frică de înălțime. Da, nu fac pentru că nu văd sensul în evoluția mea să mă sui această tiroliană. Deci ai niște explicații foarte bine argumentate pentru tine și pentru ceilalți. Și atunci argumentele tale sunt auzite de ceilalți și, dacă niște oameni din jur n-au avut propriile experiențe, argumentele alea pot să le rămână undeva în cap și să devină propriile lor argumente la un moment dat.
Deci influențăm, asta trebuie să știm! Deci nu transmitem treaba asta, dar influențăm, că de asta se și spune să fim atenți la oamenii pe care-i ai în jur, modelele tale… Ca părinți suntem modele și atunci influențăm cumva percepția copiilor noștri.
Acum, revenind la preocuparea ta…
E bine sau nu e bine să-l împing dacă eu n-am făcut sau să-l privez trecând totul prin filtrul meu de experiență?
Flavia Voinea: Mie îmi vine să spun că nu e bine nici în prima, nici în a 2-a situație, tocmai pentru că suntem indivizi diferiți.
Amada Băltățeanu: Eu nu i-aș priva pe ei de de experiențe și le-aș da ocazia să le facă gradual. Adică bun, nu mergem să facem cea mai înaltă tiroliană din lumea și o luăm pe aia de la Comana, de peste lac. Și există și una mai scurtă și la o înălțime mult mai mica!
Și atunci… aș oferi sau aș crea cadrul ca ei să aibă experiențe progresive. De la simplu, pentru că noi știm că ei, când cresc, cresc fără frică și frica asta se dobândește prin reacțiile pe care le surprind la cei din jur.
Și atunci ei, neavând frică, normal că opusul fricii este inconștiența, ceea ce evident că e o problemă.
Flavia Voinea: Deci nu curajul!
Amada Băltățeanu: Nu, este inconștiența! Ei s-ar băga, mici fiind, la tot felul de lucruri pentru că nu înțeleg nici ce se poate întâmpla, nici care sunt șansele să se întâmple și cam cum s-ar manifesta lucrurile respective integrate de ei ca o durere. De pildă, o durere de cap spart. Drept urmare, când tu le povestești, ei se uite și o să zică bine, dar impactul e mic pentru că este ceva netrăit!
Și atunci, cred foarte tare în a gândi că orice experiență pentru copii este una care le lărgește, de fapt, trăirile și asta înseamnă să fii mai bogat din punct de vedere emoțional. Și e mare lucru, pentru că experiențele sunt cele care te vor ajuta să faci punți de legătură cu oamenii din jurul tău, de vârste similare.
Și atunci… fapt că nu se privează de experiență și de diversitatea dată de experiențe îl va ajuta pe un tânăr să poată să vorbească despre ce a făcut, să învețe pe alții ce a făcut el cu mai multe tipuri de copii sau cu mai multe grupuri.
E bogăția lui și bogăția asta se acumulează, de când ei sunt mititei.
Și atunci, dacă spun n-am făcut eu, de ce să facă el că poate păți ceva? înseamnă să-l privez de lucrurile astea despre care spuneam că sunt foarte importante și pentru evoluția personală, și pentru pasul doi, după ce trecem de partea asta de self, care este despre relații.
Și n-aș vrea asta, pentru că aș vrea să aibă o viață normală și să-i vină ușor să facă lucruri pe măsură ce crește, să poată experimenta.
Dacă l-aș împinge prea mult, pe principiul dacă eu n-am avut, tu să ai, la un moment dat poate că pentru ei este ceva ce n-au cerut, nu și-au găsit motivația, nu văd utilitatea… Și tu exprimi du-te că o să-ți fie bine.
Eu mă uit și în academie că ei la început, când ajung la noi, vin pentru că părinții spun dacă eu aș fi făcut lucrurile astea… deci totul pleacă din ce ni s-a întâmplat nouă!
Da, dacă eu aș fi făcut lucrurile astea la vârsta asta, păi aș fi fost acum, nu știu…, 100 de pași în față!
Flavia Voinea: Dacă eu aveam internet de când mă nășteam, dacă eu aveam telefon mobil de când mă nășteam, păi acuma mutam munții! Asta sunt eu în discursul cu fii-miu!
Amada Băltățeanu: Deci, cumva, ne regăsim fiecare dintre noi cu mici bucățele! Ideea este că, dacă ei ar face lucrurile pe care noi le-am făcut, da?, ar trebui ca ei să aibă o performanță în timpurile pe care ei nu le mai prind. Vor prinde cu totul alte variante de nu știu… de mediu, de context, de oameni, de șanse, de curiozități, de diversitate, de inovație. Noi nu le-am avut!
Și atunci când tu zici să faci cam cum am văzut eu, este ca și cum l-ai pregătit pentru anii din trecut. Vrei să fii o personă perfect adaptată pentru niște ani care nu se întorc? Sau vrei să fie o persoană adaptată pentru niște ani care vor urma și care nu vor avea deloc aceeași formă cu ceea ce am trăit noi?
Flavia Voinea: Și pentru anii care vor veni, într-o formă pe care nu o știm, nici noi, adulții, nu suntem pregătiți sau poate suntem mai puțin pregătiți decât ei.
Amada Băltățeanu: Suntem mai puțin pregătiți pentru că totuși… modul în care ne raportăm, ne raportăm la ce s-a întâmplat cu 10-20 de ani în spate.
Și atunci… aici trebuie să fie atenția asta și anume măi, vreau să-i fie bine! Bine înseamnă să aibă experiențe, dar fără să-l forțez. Pentru că toate lucrurile pe care le blocăm în viața noastră, și pentru care poate nu ne mai deschidem ulterior, apar de la o presiune prea mare a noastră și nu ne dăm seama că e presiune. Noi credem că facem acea faptă bună, adică îl impulsionăm. Da, dar impulsionat nu înseamnă presat, nu înseamnă să-l duci în limită. L-ai dus în limită, îl pierzi! Și trebuie să ai treaba asta în minte!
Trebuie să ai treaba asta în minte, că i-ai transmis multe lucruri din ceea ce ești tu, dar el este altcineva cu totul și trebui să-I dai voie să devină în continuare altcineva adaptat prezentului și viitorul lui! Știind tu că adult, într-adevăr, că lucrurile care îl vor face pe el să se adapteze înseamnă a te uita în jos și să-ți dai seama cu ce se confruntă ei. Și lucrurile pentru care tu să-l impulsionezi ca să se pregătească să fie cele care vor urma, nu cele care au fost!
Aici cred că ne e destul de greu. Unii dintre noi poate nici nu vedem foarte clar cum arată viitorul și atunci rămâi în prezent și în trecut, da?
Sau poate pentru unii dintre noi viitorul pare în fricoșător. Și atunci iarăși nu te uiți la partea asta. Alții zic Doamne, o să fie numai cu droguri… o să fie cu tot felul de drame, și crime, și grupuri! Păi, hai să te pregătești pentru asta. Deci o să stai numai în sala de kick boxing, o să stai numai în locul nu-știu-care, o să stai numai bibliotecă închis…
Cred că marele câștig al lor este în momentul în care noi căutăm să le oferim expunere diversificată, atât cât știm noi că e în zona aia de sănătos, și să-i simți… să-I simți vizavi de ce li se potrivește. Unde n-ar continua ceva, pentru că e o teamă… Unde n-ar continua ceva, Pentru că le frică? Unde n-ar continua ceva, pentru că e panică sau pentru că e teroare!
Și tu să-ți dai seama de trăirile astea și să știi ce ai tu de făcut!
Pentru că, dacă este panică sau teroare, tu trebuie să te oprești. Dacă este teamă, tu trebuie să știi că e firesc să simți teama. Și atunci e rolul tău să explici mai mult, să fii alături, să faci și tu, poate… Și atunci teamă asta se mai diluează.
Dacă este frică, să-ți dai seama ce anume din experiențele anterioare le-au făcut pe el să crească de la teamă la frică.
Și atunci asta zic, ne întoarcem poate la o discuție mai veche doar cu concluzia asta, că dacă ești prezent în a-l simți pe el cum e astăzi, nu cum a fost acum un an în spate, poți să-ți dai seama care sunt lucruri de care el are nevoie. Și atunci nu mai deloc despre tine. Deloc nu mai e despre tine, nici cu ce te mâna pe tine să faci lucruri, nici ce te bloca să faci lucruri.
Flavia Voinea: Corect! Cred că asta trebuie să înțeleagă un părinte, că nu trebuie să gândească din perspectiva lui deloc și că, chiar cu intenții bune, trebuie să vezi că sunt două personalități diferite, doi indivizi diferiți – tu și copilul tău.
Mă gândeam că, pe vremea mea, nu era atât de pe vremea mea nu era atât de mult cu experiențe pe care eu le-am făcut și tu nu… era cu profesia!
Du-te și fă meseria pe care am făcut-o eu! Doctorul își vedea copilul doctor, avocatul își vedea copilul avocet… Eu am făcut liceul care mă ducea în meseria tatălui meu. Pentru că asta știam. A venit facultatea care m-a împins spre un alt domeniu, dar liceul mă ducea în meseria tatălui.
Amada Băltățeanu: Acum e foarte greu.
Flavia Voinea: Da, dar sunt anumite profesii, cumva mai vocaționale așa, unde părintele insistă în continuare… Trebuie să fii doctor, că am fost și eu! E o meserie bună, are un statut, un venit…Argumente pot fi, de asta spun că intențiile părintelui pot fi bune… dar individul ăla vrea să fie DJ, nu vrea să fie avocat.
Amada Băltățeanu: Da, poate Individul ăla are nu știu… zero empatie și nici nu vrea s-o dezvolte. Și atunci e mai greu să faci performanță dacă-ți lipsesc ingredientele esențiale. Ei dau semnale vizavi de lucrurile pe care le plac. Noi trebuie doar să le oferim cadrul. Cadrul ăsta nu e ușor de oferit. De la timp, de la energie, de la bani, pentru că ei să aibă ocazia să testeze… Înseamnă ca tu să vezi care dintre opțiunile pe care le-ai găsit tu, le-ai auzit zi de la alții, ai citit despre ele ș.a.m.d, sunt opțiuni de testat pentru pentru celălalt…
Flavia Voinea: Și să ajung să fie potrivite pentru copilul tău.
Amada Băltățeanu: Potrivite după ce testează. Până atuncea sunt ganduri, idei și merg… Merg, fac lucruri fără să-i obligi la un moment dat. Pentru că definiția de la performanță până la urmă este dată de motivație și de skill. Motivația este personal, iar skill-ul se antrenează!
Și atunci motivația este a mea, a copilului: vreau asta, îmi doresc asta!
Iar skill-ul este ceva ce repet, ca să reușesc, într-adevăr, cu dorința pe care o am și talentul pe care îl antrenez, să obțin performanța, să obțin ce vreau.
Flavia Voinea: Deci noi ar trebui să facem lucrurile cât mai multe, cât mai variate pentru el, ajutându-l să descopere ce-i place, la ce e bun. Independent de ce am trăit sau de ce ne gândim noi că e bine sau rău.
Amada Băltățeanu: Lucrurile pe care noi le-am trăit sau pe care le-am văzut și le-am testat reprezentau motivația noastră. Motivația lui de performanță nu este egală cu motivația mea!
Poți să faci transfer de motivație? Nu! El trebuie să fii atent la motivația lui.
Flavia Voinea: Ok! Deci… eu ar trebui să fiu atentă să urmăresc, să-l ajut, să diversific pentru el cât pot…
Amada Băltățeanu: … cunoscându-l, da? Că, dacă-l vezi că el este lent, nu îl mai duci la atletismul ăla că n-o să poată vreodată să scoată cel mai bun timp la 50m viteză!
Dar, spun încă o data… Te uiți și-l vezi în fiecare zi al vieții lui: ce face, unde apare zâmbetul pe buze, unde nu-și de seama cât a trecut timpul făcând ceva, unde are cea mai mare satisfacție…
Pentru că el transmite niște informații continuu, despre zona lui de motivații. Acolo încerc și eu, la rândul meu, să oferi acele variante. Să deschid un pic, ca să devină din ceva instinctual ceva conștient și antrenat. Despre asta e vorba. Așa că… ne desprindem un pic de noi, cât putem, dar conștient, ca să putem să vedem cum sunt oamenii de acasă.
Flavia Voinea: Să-l privim independent de noi, să-l privim ca pe un individ separat de noi.
Amada Băltățeanu: Oricum, prin tot ceea ce facem și oferind această diversitate, practice, oferim lucruri pe care poate nu le-am avut noi din lipsa opțiunilor sau din lipsa unui cadru sau unei puteri financiare sau ce a fost acolo la fiecare familie în parte.
Flavia Voinea: Mulțumesc frumos! Noi nu suntem ei, ei nu sunt noi, dar împreună putem fi ceva mai bun!
Amada Băltățeanu: Da, în asta cred cu tărie!
Flavia Voinea: Mulțumim frumos. Am fost Amada Bălțățeanu și Flavia Voinea. Acesta a fost Cum să…?.”
